În urmă cu 2.400 de ani, Aristotel a descris patru cauze ale lucrurilor (sau explicații ale schimbării): materiale, formale, eficiente și finale. El era convins că „nu cunoaștem un lucru până când nu am înțeles de ce-ul său, adică cauza sa”. Dacă vreți să înțelegem prin ce trece România azi, trebuie să ne întoarcem la Aristotel.
Cauza materială (hyle) a unui obiect este echivalentă cu natura materiei prime din care este compus obiectul. Pentru o masă, poate fi lemnul, pentru o statuie ar putea fi bronzul sau marmura.
Cauza formală (eidos) a unui lucru este proprietatea esențială care face ca materia să devină un anumit tip de lucru, ceva particular. Pentru Aristotel, forma este strâns legată de esență și definiție.
Cauza eficientă (kinoun) a unui lucru este cea care determină schimbarea și conduce mișcarea tranzitorie (în cazul unei statui, persoana care taie și transformă un bloc de marmură într-o statuie).
Cauza finală (telos) este aceea de dragul căreia se face un lucru, scopul său: pentru o sămânță germinativă este planta adultă; pentru un ochi – vederea. Iată de ce trebuie să apelăm la aceste categorii filosofice? Fiindcă în România se suprapun mai multe crize, mult mai numeroase decât cele invocate în acest moment.
În primul rând, criza morală – o sărăcie cronică, moștenită din generație în generație, i-a transformat pe oameni în niște instrumente amorale, în niște soldați cinici ai parvenirii cu orice preț. Această criză nu poate ocoli viața politică, unde cinismul amoral caracterizează majoritatea celor care formează clasa politică – în cuvintele lui Aristotel e vorba de „natura materiei prime din care este compus obiectul”, pe care o putem sintetiza în două cuvinte: egoism și lăcomie.
De ce ajung niște oameni egoiști și lacomi să formeze clasa politică a unei țări? Asta se explică prin cauza formală: criza de cadre, un produs „natural” al istoriei noastre: toate domeniile de activitate suferă de lipsa resursei umane calificate pentru a face performanță, necesară pentru funcționarea sistemului. Impostura este „proprietatea esențială care face ca materia să devină un anumit tip de lucru”.
Și acum ajungem la criza politică actuală.
A fost declanșată de ruperea coaliției de guvernare de către USR și votarea în Parlament a moțiunii de cenzură împotriva Guvernului. Fiind „cauza eficientă”, mulți oameni o văd ca principală cauză a crizei, fără să sesizeze că USR a ieșit de la guvernare în semn de protest față de stilul de muncă inacceptabil al premierului: voluntarist, impredictibil, individualist, surdo-mut în raporturile cu partenerii din coaliție și, în genere, iresponsabil: și-a concentrat toate resursele în direcția răsturnării conducerii PNL și câștigării funcției de președinte al acestui partid (scop în care a angajat și părți importante din bugetul de stat).
Așadar, cauza eficientă, ruperea coaliției, n-ar fi fost posibilă fără cauza formală – criza de cadre din clasa politică și cauza materială – o criză morală devastatoare, care face imposibilă coagularea unor forțe politice în jurul binelui comun. Cauza finală a luptelor politice este binele personal.
Eșecul în campania de vaccinare se poate înțelege mai bine prin prisma aceleiași scheme categoriale: cauzele materiale, formale, eficiente și finale. Doar că în acest caz, cauzele sunt altele. Cea materială este nivelul scăzut al educației la nivel național, care a însoțit toată istoria noastră modernă, inclusiv perioada comunistă, dar care s-a agravat în ultimii 30 de ani.
Pe acest fond, cauza formală este dogmatismul simțului comun (Gaston Bachelard), convingerea omului neinstruit că se află în posesia adevărului, că nu mai are ce să învețe, că opinia lui este cunoaștere adevărată – de fapt, este „eroarea ce se crede adevăr” (René Descartes).
În aceste condiții, apariția teoriilor conspirației și a informațiilor false puse în circulație de forțe rău-intenționate și de indivizi iresponsabili a declanșat reacția de respingere a ideii de vaccinare, care s-a transformat într-o ideologie: și-a găsit „argumentele” sale și uneori, chiar „teorii” explicative”.
În teoria cunoașterii, argumentele și teoriile inventate cu scopul de a impune o anumită interpretare a lumii se numesc „argumente ad hoc” și „teorii ad hoc” (Karl Popper).
De unde să știe aceste lucruri niște oameni care nu au trecut prin școală sau care au trecut copiind la examene sau au trecut printr-o școală atât de slabă încât nu i-a echipat cu instrumentele intelectuale necesare unei gândiri critice și autonome?! În școală nu se predau elemente de teoria cunoașterii, de gândire critică și argumentare logică, de etică – în general, nu se formează curiozitatea epistemică și gândirea personală.
Cauza finală a acestui proces de autoamăgire este confortul psihic personal.