Într-o țară destabilizată în mod direct de Rusia, cu amenințări strategice și sociale, o președintă a reușit să mențină controlul și mai ales să asigure statului garanția unui parcurs pro-european, fără să ceară oamenilor să facă ei un compromis și să sacrifice ei vreun principiu, doar să o țină pe ea la putere.
Este reușita Maiei Sandu, o președintă care nu are în spate o mașinărie politică sofisticată, care să aibă la dispoziție resursele administrative ale nomenclaturii comuniste, din contra chiar, decizia luată la nivelul Uniunii Europene, ca procesul de aderare a Republicii Moldova să capete forță.
Nu a trecut pe umerii cetățenilor responsabilitatea de a-i pregăti ei un regim mai liniștit, ci a luat măsuri deloc simple de a limita metodele toxice ale Rusiei, în pragul alegerilor locale.
Anunțul european făcut imediat după alegerile locale din Republica Moldova este, în acest context, și unul de legitimare și, mai mult, de recompensare a țării, pentru felul în care a rezistat, nu impecabil, dar a rezistat în fața banilor, instrumentelor și manipulărilor Rusiei.
Victoria care era anunțată drept zdrobitoare a platformelor pro-ruse a fost infirmată, fără ca asta să însemne că Rusia nu-și va continua planul de destabilizare sau că Chișinăul nu are în continuare de gestionat o agendă dificilă.
Dar Maia Sandu și guvernul de la Chișinău au în spate legitimitatea dată de Uniunea Europeană și, astfel, garanția unui traseu european și democratic, nu o întoarcere în buzunarul Moscovei.
Nu este prima dată când Maia Sandu reușește să facă la Chișinău ceea ce Klaus Iohannis nu doar că nu a reușit la București, dar s-a priceput mai degrabă să pună umărul la adâncirea polarizărilor din societate și la cultivarea compromisului.
Deja sunt antologice chemările președintelui la izolarea PSD, pentru ca România să poată reveni în matca democratică, să nu se transforme într-un regim arbitrar și netransparent de putere și așa mai departe.
La fel de antologice sunt apoi metamorfozările președintelui liberal, anti-PSD, prin care Iohannis a ridicat netrasparența instituțională la rang de regulă, așa cum o dovedește din plin ancheta semnată de Anca Simina pentru Recorder.
Din păcate, tendințele iliberale și metehnele personale, dorința de putere și construirea unui regim închis fac ca efortul UE de a sprijini România să pară mai degrabă unul extern.
Iar atunci când instituțiile europene au manifestat deplina solidaritate cu România și cu cauza integrării în spațiul Schengen, delegitimarea internă a avut rolul unei vulnerabilizări pe care nicio instituție politică nu și-a asumat-o, nu a analizat-o și corectat-o.
De altfel, până și în registrul politicii externe, unde președintele este cel care are autoritate, Klaus Iohannis a cedat atributele ambițiosului Marcel Ciolacu și PSD-ului: de aceea, Ciolacu își construiește profilul unui prezidențiabil, gestionând el, și nu președintele, criza cetățenilor români prinși în drama umanitară de proporții din Fâșia Gaza.
În schimbul acestui compromis, altul pe lista lungă, Klaus Iohannis poate face fastuoase turnee prezidențiale, fără să aibă bătăi de cap cu lucrurile mundane care preocupă lumea și societatea românească.
Pacea dintre Klaus Iohannis și PSD nu e tulburată de războaiele care țin agenda.