Mai ales în vremuri de criză, când haosul domnește și deciziile trebuie luate rapid, trebuie să arătăm că deținem controlul.
Timpul pare să zboare și cu cât îl lăsăm să zboare mai repede, cu atât dezastrele pot apărea. Deci trebuie să acționăm acum. Sau, potrivit gândirii lui Hannah Arendt, trebuie să trecem de la o vita contemplativa la o vita activa. Adică să facem un salt dincolo de cuvinte, să trecem la fapte, să devenim agenți ai schimbării.
Cuvântul cheie este „control”. Exprimă hotărâre, putere sau măcar iluzia puterii, lipsa standardelor duble, o poziție clară.
În stare de război, a fi în control poate duce la încheierea războiului. Sau așa ne tot repetăm pentru a ne convinge pe noi înșine, și pe ceilalți, de necesitatea de a acționa conform credințelor, principiilor, opiniilor noastre bine stabilite.
Nu există nicio umbră de îndoială. Cu toate acestea, absența îndoielii noastre nu este neapărat sinonimă cu realitatea, cum lucrurile sunt sau ar trebui să fie. Înseamnă în principal că dezaprobăm ceva și aprobăm altceva. Descrie starea noastră mentală, cunoștințele noastre.
Dar subiectivismul nu este obiectivism. Primul se referă la dorințele, mofturile și emoțiile noastre, declanșate de anumite fapte, și conform cărora am dori să acționăm.
Obiectivismul, pe de altă parte, înseamnă că există și alte adevăruri independente de opiniile, dorințele noastre etc., bazate pe alte fapte, pe care acțiunile noastre ar trebui să le ia, de asemenea, în considerare.
Când acționăm obiectiv, ne depășim pe noi înșine, ieșim din sfera convingerilor noastre și îmbrățișăm complexitatea realității. Trebuie să avem în fața noastră nu doar starea actuală a lucrurilor, ci și transformarea ei, evoluția ei. Să cântărim cât mai multe probabilități, să anticipăm, să facem un tur al gândirii noastre pentru a vedea totalitatea a ceea ce ne înconjoară.
Este un dans al comunicării, al întâlnirii, cum ar spune filosoful Martin Buber, între „eu” și „tu”.
Preferăm, însă, confortul opiniilor și credințelor noastre, dansul cu noi înșine. Cu cât ceilalți ne tulbură mai mult cu opiniile lor, cu atât le respingem mai mult și le susținem pe ale noastre.
Argumentele contradictorii sunt suprimate, chiar înainte de a fi auzite. Nu este loc pentru o dialectică hegeliană, adică teză-antiteză-sinteză. Devenim fixați în teza noastră, adică opinia în care credem ferm.
Antiteza, contradicția tezei, este eliminată. Deci sinteza, adevărul care se hrănește din tensiunea dintre ideile opuse și care depășește atât înțelegerea noastră a adevărului, cât și a celuilalt, nu merită analizată, acceptată în obiectivitatea ei.
Așa definim unii dintre noi controlul, prin dominarea altor opinii, fie prin repudierea lor, fie prin impunerea părerilor noastre asupra celorlalți.
Pierre Bourdieu avertizează că mecanismul de dominare este, de fapt. un semn al violenței simbolice. Violența simbolică se manifestă în limbaj, discursuri, comportament și atitudini. Grupul subordonat interiorizează cuvintele, valorile grupului dominant.
Fiind subminat sistematic și supus unei critici dure din cauza credințelor sale, grupul subordonat nu are de ales decât să adere la grupul dominant, la discursurile și acțiunile sale. Pentru că acest comportament este considerat legitim.
Cei care nu se conformează sunt vinovați. Într-o stare de război, neconformarea, împotrivirea duce la vinovăția prelungirii suferinței, necazurilor oamenilor.
Dacă nu există un acord total cu o parte beligerantă, există un dezacord total cu aceasta și un acord total cu inamicul. Un argument nu rareori auzit astăzi.
A fi în control poate semnala fermitate. Hotărârea de a pune capăt războiului, de a învinge inamicul, de a fi victorios, mai ales moral, pentru că „răul” trebuie eradicat. Dar a fi în control nu înseamnă neapărat că acționăm întotdeauna într-un mod corect, just, atunci când ținem cont de imaginea de ansamblu.
În stare de război, există părți beligerante, dar există și națiuni intermediare, cărora li se cere să aleagă de partea cui sunt. Acest lucru este de înțeles și uneori necesar.
Problema apare atunci când se impune o alegere binară: fie cu, fie contra. Nu există o a treia opțiune, nu mai există loc pentru cel mai mic semn de îndoială, analiză, calcul rațional. E acum ori niciodată.
Dar alegerea umană este primordială în război, pentru că acțiunile de astăzi au repercusiuni mâine. Ezitarea nu este un semn de slăbiciune. Ea implică o evaluare a riscurilor, o privire mai departe în viitor, în perioada de după război. O ieșire din imediat.
Și, mai ales, ezitarea nu este opusul curajului. Curajul nu înseamnă să te arunci inconștient într-o situație sau, fără să stai pe gânduri, să fii ușor influențat de ideile dominante. Ca în „după mine, potopul”. Înseamnă să faci un pas înapoi și să te gândești în ce situație să te arunci, pentru a nu ajunge mai rău decât înainte.
Curajul înseamnă asumarea riscurilor, dar nu un risc care are ca rezultat autodistrugerea conștientă.
Varianta in franceza a acestui text a apărut recent în ziarul belgian La Libre