Este din ce în ce mai clar că politicienii dâmbovițeni nu aleg să stingă criza politică în care singuri au plonjat. Dacă alegeau, nici n-am fi ajuns la criză. Ar fi fost destul să păstreze intactă coaliția, în stilul „pupat piața Independenței”.
Care pupat? Cu cât criza se adâncea, cu atâta conflictul se exacerba. Dacă politicienii s-ar fi temut de criză și ar fi acceptat oferta Cioloș, astăzi România ar fi avut o guvernare stabilă, susținută în Parlament de o majoritate confortabilă, capabilă să impună nu numai măsurile necesare pentru stăvlirea Covid, dar și reforma structurală a unor sisteme, precum cel din sănătate, educație, siguranța cetățeanului, dar și altele.
Politicienii dâmbovițeni au mai avut prilejul să pună capăt crizei, dar l-au ratat. Chiar și în acest moment, încă ar mai avea șanse să refacă vechea alianță. Useriștii ar putea demonstra solicitudine, acceptând unele deziderate ale liberalilor, liberalii ar lua în calcul solicitările celorlalți și, după câteva runde de negocieri, România s-ar alege cu un guvern solid și mai stabil ca oricând.
Nu. Politicienii noștri nu par să fi dorit nici guvern stabil, nici ieșirea din criză. Par să fi dorit numai continuarea scandalului și exacerbarea conflictului, de parcă n-ar exista altă opțiune decât imposibilul: alegerile anticipate.
Din capul locului, Constituția n-a avut în vedere anticipatele ca pe o opțiune, ci ca pe o situație fortuită. Rezultă așa ceva în cazul când două propuneri de guvern ar fi fost respinse de-a adevăratelea, nu în cazul când s-a înțeles Ciolacu cu AUR să facă alegeri anticipate, pentru că așa le convine.
Legiuitorul s-a gândit la asemenea risc și, ca să le taie macaroana ciolacilor ajunși lideri, a conceput o procedură aproape imposibilă, anume ca să-i descurajeze.
Oare liberalii nu înțeleg că-l servesc pe Ciolacu, atunci când trimit în Parlament două propuneri de guvern minoritar, ale căror șanse de reușită nu par departe de zero, după ce am văzut cum au fost tratați miniștrii lui Cioloș.
Totuși, generalul Ciucă pare o personalitate echilibrată, nesupusă unor pasiuni de moment, nedator nimănui cu obligații politice. Miniștrii pe care îi propune nu sunt – profesional vorbind – cu nimic mai prejos decât tot ceea ce ar putea oferi – de exemplu – PSD.
Este destul să ne gândim la numele lui Eugen Orlando Teodorovici, pe care se pare că social-democrații îl vor la finanțe, ca să intuim cum n-au de unde scoate personalități marcante.
Aș zice că nici reputatul doctor Rafila, consacrat în laboratoare dar novice în politică, n-ar avea șanse de mari succes în debandada care a zădărnicit până acum redresarea sistemului de sănătate. Pe scurt, PSD n-a prezentat până acum nici măcar un singur om care, pus la guvernare, ar sclipi acolo prin performanță și pricepere.
Una peste alta, cabinetul Ciucă nu pare cu nimic mai prejos de alte variante. Și, totuși, miniștrii săi – cărora le urez succes – nu au șanse să reziste la întrebările politicianiste și la judecata dâmbovițeană care îi așteaptă în comisii și în plen.
Acolo nu-i evaluează nimeni pentru calitățile lor profesionale, etice sau morale. Sunt evaluați numai pentru calitatea de liberal. Pentru că sunt liberali și nu pesediști, auriști sau useriști, miniștrii au toate șansele să fie respinși.
Și atunci, mă întreb, cine-l trimite pe generalul Ciucă, împreună cu echipa sa, la o examinare evident sinucigașă? Nimeni altul decât numai Cîțu, numai orgoliul său nemărginit, numai dorința de a se vedea cumva pe scena politică, de a se impune pe el, indiferent de consecințe și chiar dacă ar arunca țara într-un întuneric și mai negru decât cel în care ne găsim deja.
Cine să-l oprească pe Cîțu? Opoziția este interesată ca liberalii să declanșeze Apocalipsa în România, USR nu pierde ocazia să le plătească polițe vechilor colegi, iar liberalismul este în plină segregare: unii se retrag din grupul parlamentar, urmându-l pe Orban (deja vreo 11), iar alții merg până la capăt cu Cîțu, cel de la care au și primit porțioara de ciolănel.
Singurul care i-ar putea opri, singurul care ar trebui să aibă autoritate peste Cîțu, peste cel pe care l-a ridicat de la zero și l-a urcat sus, în top, este președintele Iohannis.
Dar ce face președintele cu autoritatea sa? Săptămâna trecută i-a chemat pe liderii liberali la Cotroceni – bănuiesc ca să-i oblige la altă soluție, decât la sinucigașul guvern minoritar. N-am aflat în clar rezultatul convorbirilor, dar a rămas tot p-a lui Cîțu, iar generalul Ciucă, disciplinat, s-a supus imediat și a început alcătuirea noului guvern.
Joi noapte, președintele a revenit în forță din Egipt, parcă anume ca să le taie liberalilor nodul gordian. N-a tăiat nimic. A fost ca tunelul din care urma să iasă acceleratul, dar a ieșit un șoricel. S-au adunat liberalii la faimoasa Vilă Lac, nu știm ce s-a discutat cu ușile închise, dar rezultatul e ca și cum nici nu s-ar fi adunat: a rămas tot p-a lui Cîțu.
Mă întreb consternat, cine asupra cui s-a impus: domnul Iohannis asupra lui Cîțu, cum probabil că fusese intenția, sau invers?
Vorbesc de intenția probabilă, întrucât dacă ar fi dorit să rămână lucrurile tot după gândirea cîțuistă, președintele nu s-ar fi deranjat să alerge direct din Egipt la Snagov, să convoace factorii implicați ai liberalilor, să discute patru ceasuri și să rămână totul ca la început.
Iar dacă a rămas ca la început și, după câteva ceasuri de discuții, s-a impus tot Cîțu, îmi vine să mă întreb, poate nu tocmai condescendent față de șeful statului: este, oare președintele Iohannis marioneta lui Cîțu?
Ce atuuri are el, oare, asupra președintelui, dacă acesta a trecut așa ușor cu vederea momentul când Cîțu își conducea mașina cherchelit și cam pe două cărări, momentul celălalt când a țepuit o bancă americană și nici astăzi nu știm dacă i-a dat banii înapoi, actualele momente când morții și îmbolnăviții pandemiei devin tot mai numeroși după nefericitul congres cu 5.000 participanți, scăderea dramatică în sondaje a partidului, de când cu criza politică, lipsa de tact a premierului când a concediat doi miniștri useriști, generând un previzibil scandal cât casa, stilul dragnist cum distorsionează realitățile lăudându-și guvernarea, chiar dacă aceasta evoluează mizerabil și multe, multe altele, care ar trebui să-l pună la zid pe Florin Cîțu.
Iar președintele, în loc se observe toate acestea, ajunse ca un fel de secret al lui Polichinelle, continua să-i facă jocurile lui Cîțu, lăsându-l să se impună cu așa zisa soluție a guvernului minoritar, pe care a experimentat-o deja Cioloș, fără succes.
Cu siguranță, este ceva putred în Danemarca, dar nu știm ce anume. Căci președintele, o personalitate confirmată spectaculos prin două scrutinuri, impusă în rândul românilor prin integritatea sa și prin merite mai vechi, când patrona capitala culturală a Europei de la Sibiu, se face deodată un fel de marionetă a lui Cîțu și îi înghite toate toanele, pe nemestecate.
Iar premierul interimar trage după el pe tobogan în jos nu numai partidul, ci și pe protectorul său, Klaus Iohannis, care a ajuns în sondaje pe locul patru în ce privește încrederea cetățenilor. Până de curând ocupa neclintit primul loc.
Cred că președintele ar fi avut destulă autoritate, cel puțin morală, ca să le deschidă ochii liberalilor, să-i convingă că au pornit pe un drum greșit și că este în detrimentul lor să înfrunte numai eșecuri, unul după altul. Dar președintele nu face uz de această autoritate.
Refuz să cred – cum susțin unii comentatori – că președintele ar fi legat cu ceva obligații față de persoana lui Cîțu. Singurul fapt plauzibil mi se pare acela că premierul interimar, așa lipsit de carismă cum este, așa nereușit în politică, venit din America cu tinichele grele legate de coadă, dezavuat de opinia publică, exercită o ciudată și irezistibilă fascinație asupra domnului Klaus Iohannis.
În ce constă fascinația, nu știe nimeni, dar trebuie să existe o cauză majoră pentru care președintele îl lasă pe Cîțu să-și ducă partidul nu numai pe un drum greșit, ci poate – Doamne ferește! – chiar pe ultimul drum.