Un popor poate fi unit în primul rând în jurul unui proiect comun care să estompeze diversitatea de interese individuale, să dea sens unui efort comun, să dea un reper inclusiv pentru vot.
Ultimul asemenea proiect de țară în care a crezut și care a mobilizat o imensă majoritate a românilor, făcând posibilă și ieșirea dintr-o tranziție mlăștinoasă, a fost aderarea României la UE.
Pe lângă imensele sale vinovății istorice, Ion Iliescu a avut și meritul istoric al momentului Snagov 21 iunie 1995, care a coagulat acest proiect de țară într-o declarație semnată de toți liderii partidelor parlamentare din România.
„Obiectivul strategic naţional al aderării României la Uniunea Europeană constituie un punct nodal al solidarităţilor şi convergenţelor forţelor politice şi sociale ale ţării, reprezentând o şansă istorică de a promova idealurile şi interesele fundamentale ale poporului român, identitatea şi tradiţiile sale, într-o largă deschidere internaţională”, scria în Declarația de la Snagov. A doua zi, pe 22 iunie 1995, România depunea cererea de aderare la UE.
A fost un proiect pentru care Emil Constantinescu și guvernele CDR au lucrat intens, astfel că pe 11 decembrie 1999, Consiliul European decidea începerea negocierilor de aderare a României la UE.
Cu efortul tuturor guvernelor ulterioare, la 1 ianuarie 2007, România devenea stat membru al UE.
Că UE nu e perfectă, că România nu a reușit să valorifice toate beneficiile care i-au stat la dispoziție, așa cum au făcut, de exemplu, Croația sau Polonia, sunt discuții legitime.
Dar cred că nimeni nu poate contesta că pentru România și români acest proiect de țară împlinit a fost o piatră de hotar între două epoci. Și tot drumul pentru atingerea bornei a avut, în pofida tensiunilor și adversităților politice, acest element comun care a dat un sens vieții politice, iar poporului, speranță și perspectivă.
În acest moment, România nu are un proiect țară. Despre aderarea la euro nu vorbim, aderarea la Schengen a fost o boală lungă, diluată de abandonul îndelungat al autorităților.
Unirea cu Republica Moldova este departe de a întruni majoritatea pe ambele maluri ale Prutului și, în actualul context geopolitic, nu e realizabilă.
Identificarea proiectului de țară și unirea poporului în jurul lui ar fi fost misiunea unor autentici lideri politici de mare calibru așa cum România a avut în urmă cu niște ani.
Corneliu Coposu, Ion Rațiu, dar chiar și Ion Iliescu, Adrian Năstase, Radu Vasile, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, cu umbrele lor, au fost cu multe clase peste ceea ce populează acum prima scenă a țării.
România nu mai are un proiect de țară pentru că nu mai are lideri apți să gândească și să lanseze un proiect de țară. Avem lideri a căror singură abilitate este să cârpească, să combine, să țină capul la suprafață și să-și urmeze propriile proiecte.
Ar fi fost în primul rând obligația singurului om de stat ales prin vot direct de întreg poporul. Dar președintele a fost prea ocupat de proiecte personale, ca să mai aibă timp pentru unul național. Lipsa lui reprezintă bilanțul și moștenirea unui președinte absent.
Și pentru că e așa, nu numai că România nu are un proiect central, esențial, spre care să înainteze cu încredere în viitor, dar riscă să involueze spre distrugerea rezultatelor proiectului pe care l-a împlinit.
Pentru că politicieni pigmei și inepți își maschează propria neputință și incompetență pasând vina spre Uniunea Europeană, demonizată pentru eșecurile guvernărilor nepricepute, mulți români ajung să alunece spre suveranism, spre naționalism, vrăjiți de populisme găunoase și conspiraționisme care absolvă de responsabilitate.
Teribil ar fi ca dacă nu ne mai unește un proiect de țară, să ne unească demolarea celui pe care l-am împlinit cu atâta trudă.