Miercuri, România a fost printre statele europene care au făcut front comun împotriva regimului dictatorial din Belarus, o poziționare fermă și deschisă. În vreme ce ministrul de Externe Bogdan Aurescu și-a asumat mesajul care condamnă fără nuanțe regimul lui Lakașenko, președintele Klaus Iohannis a preferat un mesaj ambiguu, pe care l-a formulat în termeni generali și care a părut că îl pune în încurcătură.
În materie de politică externă, tocmai ambiguitatea și fracționarea mesajelor deservește. Președintele este titularul politicii externe și această prerogativă este una dintre cele mai importante pe care i le atribuie Constituția.
De altfel, Klaus Iohannis s-a prevalat de acest lucru în chestiunea relocării ambasadelei României în Israel, de la Tel Aviv și Ierusalim, când Guvernul condus atunci de Viorica Dăncilă a încercat să confiște și să treacă în propria curte acest atribut prezidențial. Klaus Iohannis a fost atunci tranșant: președintele decide în chestiuni de politică externă, nicio relocare de ambasadă nu poate fi trecută într-un Memorandum al Guvernului. Și Memorandumul a fost făcut pierdut, ministrul de Externe din epocă, Teodor Meleșcanu, nu numai că nu și-a asumat vreo paternitate, dar s-a și spălat pe mâini în tradiționalul stil românesc ”eu nici măcar nu eram în cameră”.
De altfel, președintele și ministrul de Externe se coordonează, tocmai pentru că nu există bicefalie în deciziile de politică externă, și nu pentru armonia internă, ci pentru că atunci când un stat este nesigur în poziționările pe teme internaționale, el se pune în pericol atât pe el, cât și statele partenere.
Altfel spus, nu se poate ca președintele să transmită un mesaj pe o anumită temă externă, iar ministrul de resort să spună altceva, nici măcar la nuanță, pentru că prin vocea amândurora este transmisă poziția statului român.
Ce s-a întâmplat miercuri?
După ce ambasadorul român la Minsk a fost printre diplomații care au mers la locuința Svetlanei Aleksievici, făcând practic un cordon diplomatic sanitar care a salvat, cel mai probabil, libertatea laureatei Nobel, ministrul de Externe Bogdan Aurescu a transmis un mesaj public, pe contul de Twitter, în care a precizat că direcția a fost dată din centrala de la București.
Adică gestul ambasadorului român a exprimat o poziție oficială a statului român.
Așa cum a fost instruit, ambasadorul român a vizitat-o pe Svetlana Aleksievici la locuința sa (…). Somăm autoritățile din Belarus să înceteze să o mai hărțuiască.
Clar, așa cum e firesc pentru un mesaj de politică externă, pe o temă importantă a agendei și pe care cancelariile străine o notează ca fiind poziția statului român.
Iar președintele nu trebuia să spună mai mult, ci doar să pună într-o frază concordanța de mesaj. Mai mult chiar, președintele a avut avantajul de a se adresa direct, într-o conferință de presă, și avea la dispoziție soluția empatiei.
Este evident că, în chestiunea Belarus, cel care a comunicat până acum a fost Ministerul Afacerilor Externe. A fost, cel mai probabil, o decizie strategică luată, aceea ca mesajele să fie împachetate de MAE, nu de președinte.
Până aici, lucrurile sunt firești, dar asta nu înseamnă că președintele nu poate să spună nimic sau că nu poate alege un ton principial și empatic.
Și nici nu înseamnă că jurnaliștii nu vor adresa măcar o întrebare, mai ales că președintele a susținut conferința de presă la câteva ore de la evenimentele de la casa Svetlanei Aleksievici.
Iată întrebarea:
Jurnalist: Ministrul român de externe a anunțat recent că România disponibilizează 100.000 de euro pentru societatea civilă și presa independentă din Belarus, iar mesajul transmis astăzi de ambasadorul României la Minsk, de a o susține pe Svetlana Aleksievici, împreună cu alți colegi din Uniunea Europeană, este limpede. Intenționați să o invitați pe Svetlana Tihanovskaia, așa cum s-a dus astăzi la Varșovia? Și, dacă sunteți de acord cu ce spune colegul dumneavoastră de familie politică, Manfred Weber, că Președintele din Belarus trebuie sancționat internațional.
Președintele României: Vedeți, aceste chestiuni le discutăm în cadrul Uniunii Europene și căutăm soluții și abordări comune, fiindcă dacă există 27 de opinii față de situația din Belarus, atunci nici una din ele probabil nu va fi foarte convingătoare. Până acum, abordările au fost comune și vor rămâne în continuare comune. Evident, în măsura în care lucrurile evoluează spre anumite chestiuni punctuale, o să informez opinia publică. Dar nu mi se pare că este o temă pe care putem să discutăm așa, dacă și parcă. Deocamdată, acțiunile care au fost făcute din partea României sunt cele pe care le cunoașteți. La sfârșitul lui septembrie vom avea Consiliul European, unde rediscutăm aceste chestiuni, și atunci voi informa opinia publică despre măsurile pe care le planificăm.
Ce a lipsit?
O frază: ”România condamnă orice abuz de putere și rămâne un susținător al democrației. Hărțuirea Svetlanei Aleksievici este inadmisibilă și România este fermă în condamnarea acestor abuzuri”.
Nimeni nu aștepta de la președinte dezvăluirea unor secrete din spatele ușilor închise ale Consiliului European și nici vreun mesaj de erou solitar. Dar acțiunea MAE trebuia asumată, fie și indirect, fără să lase loc vreunei ambiguități.
Apoi, acest răspuns a făcut parte dintr-o conferință de presă pe care președintele o anunță deja săptămânal, dar fără a reuși să demonstreze altă utilitate decât aceea electorală. Această întrebare de politică externă a fost un prilej ratat, când putea să capitalizeze felul în care ministrul Bogdan Aurescu a gestionat poziționarea României în dosarul Belarus, cel puțin în ceea ce privește gestul asumat de miercuri.
Mai multe despre această temă:
Svetlana Aleksievici a fost salvată de la arestare. Până când? De ce tăceți?