Știi, eu nu ar trebui să fiu azi aici. Trebuia să fiu moartă, să fi murit odată cu mama mea. Aveam 12 ani, când am fost bombardați, iar mama m-a acoperit cu trupul ei, pentru ca eu să trăiesc. Iar eu sunt astăzi aici, pentru că mama m-a dezrădăcinat: m-a dat unor străini, în vreme ce bunicii, tatăl, toți de un sânge cu mine mureau.
Ce uimește cu adevărat în confesiunile puse laolaltă în campania pentru alegerile din iunie e tonul domol, un firesc care, de la distanță, pare a nu avea legătură cu poveștile abrupte de viață.
O copilă căreia îi curge prin vene viața mamei ei, care și-a lăsat trupul sfârtecat, pentru ca fiica ei să aibă o viață liberă.
Un băiat dat unor străini, cu disperare, înainte ca toți ceilalți, toți cei care îi știau numele de alint, să ajungă într-unul dintre lagărele de exterminare naziste. Eu nu aveam bunici, ca toți ceilalți copii, povestește acum și colțurile ochilor i se strâng, ca și cum undeva pe retină s-ar fi fixat chipurile celor de dinaintea lui, morții. De fapt, ca și cum ar încerca să creadă că undeva, nu prea departe, e acea fractură în timp care îl va face să retrăiască încă o secundă înainte ca el să rămână în viață, cu un bagaj de singurătate colosală.
Așa arată speranța. E ceea ce noi simțim acut că ni se ia, cu fiecare zi în istorie.
Personajele din filmul făcut de Parlamentul European pentru alegeri sunt lipsite de furie. În pofida unei vieți ale cărei condiții de posibilitate ne par inacceptabile – cum să moară mama, apărându-te cu trupul ei?; cum să mă dea mama în fugă unor străini și ea să fie apoi exterminată? – oamenii aceștia de 80, 90 de ani nu și-au trăit viața resentimentari, urând și trecând furia lor copiilor și nepoților. Dacă ar fi ales astfel, atunci mamele lor ar fi eșuat. Or, marele câștig nu e doar că au rămas în viață, ci că au așezat speranța la temelia vieților pe care le-au trăit.
E astăzi istoria mai grea? Ne tragem trupurile după noi mai obosiți, ca niște coloși care nu apucă niciodată să-și tragă sufletul? Cum se face că purtăm în noi resentimente care ne schimonosesc viețile, iar oamenii aceștia trecuți prin morți succesive – are scriitorul polono-german Matthias Nawrat un titlu foarte bun pentru a explica viața bunicului lui, trecut prin dictaturi succesive, Feluritele morți ale bunicului, Die vielen Tode unseres Opas Jurek – pot să se povestească fără a eșua în ranchiună? Ce ne deosebește?
Deși nu e chiar un lucru nou în istorie, ne deosebește amplitudinea cameleonică a răului, care se diluează și ne diluează nu conștiința, ci mintea, capacitatea de a-l deosebi cu acuratețe și astfel de a-l evacua. Au devenit tot mai nefirești recunoașterea răului și mai ales desemnarea lui ca rău. E Putin răul? Sigur că este, dar poate că noi avem rele mai cotidiene, nu? Cei doi copii astăzi bătrâni ne-ar spune că nu, tocmai asta, relele cotidiene în spatele cărora de ascundem nu ne vor și salva până la capăt. Povestea cu răul care poate face și bine și atunci e acceptabil, de la ciuma povestită de Ludmila Ulițkaia și oprită tocmai datorită regimului stalinist de teroare la autocratul Erdogan, care cu o mână a arestat intelectuali, cu alta s-a făcut indispensabil Occidentului, nu ține.
Răul rămâne rău și continuă să lucreze ca rău și dacă noi ne eschivăm de la el. Sau mai ales atunci.
Alegerile din 6 iunie, oricât de grotești pot să pară politic, cu invazia de afișe electorale și spațiul public inundat de mediocritate, rămân, în esența lor, o balanță între libertate și diferitele feluri de a fi neliberi. De ele depind nu doar o guvernare aici și acolo, mai populistă sau mai radicală, ci și speranța care îi face pe tații ucraineni să protejeze cu trupurile lor viețile copiilor, pentru ca ei să trăiască fără ură și povestindu-și speranța.
E ceea ce ne poate reuși.
În fond, dacă există o moștenire a sacrificiului lui Iisus pentru ca omenirea să fie pe drumul mântuirii, aceasta trebuie să fie speranța: chenoza, golirea de Sine prin moartea ca om, are ca revers teandria, îndumnezeirea, reversul morții în trup de om nu trăind pentru totdeauna - nemurirea lui Ahasverus e mai dificil de dus decât orice finitudine, la fel ca țara lui Saramago, în care oamenii nu mai mor - ci trăind pe cont propriu, liber în conștiință.