Câte voturi costă adevărul în România? Dar minciuna?

• România trebuie să închidă centralele de cărbune până în 2030 (mai avem doar 9 ani).
• Apoi mai avem doar 20 de ani să folosim centralele pe gaze pe care încă nu le-am construit .Și gata, end of game!
• Guvernele noastre știu asta de 15-20 de ani și n-au făcut nimic, n-au mișcat un deget.
Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

A fost nevoie ca ursuzul și greoiul socialist olandez Frans Timmermans să ne anunțe fără niciun fel de menajamente care este viitorul industriei miniere și al centralelor pe cărbune: „Nu există viitor în cărbune. Industria aceasta nu are viitor”, pentru a ne trezi din minciunile cu care ne îmbrobodesc guvernanții noștri.

Cu o sinceritate brutală, surprinzătoare pentru unul care a copilărit în Italia și care are o diplomă în literatura franceză, Timmermans a spus la București exact ceea ce le-a spus și polonezilor, la Katowice. După ce s-a umanizat pe sine, prezentându-se ca având ambii bunici mineri în Maastricht, olandezul ne-a spus franc ceea ce guvernul nostru nu ne spune din rațiuni electorale: cărbunele, care cu doar 10 ani în urmă era cel mai ieftin combustibil din Europa, este astăzi prea scump pentru a mai avea viitor. UE plănuiește să instaleze capacități de 6 Gw bazate pe electroliza hidrogenului până în 2024 și încă 40 de Gw până în 2030!

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

În aceeași zi, Ludovic Orban croșeta minciuni populiste pe toate canalele TV, promițându-le bieților mineri că va face la nesfârșit aceeași inginerie precum în 2012, adică va lăsa actualul Complex Energetic Hunedoara să intre în faliment cu datorii de 2 miliarde de lei, dar minele vor forma o nouă companie, mai curată și mai uscată : „soluţia ar fi o companie care să aibă activele viabile şi capacitatea de a fi profitabilă” (sursa: AICI). Uitând că președintele Iohannis, colegul său de partid, a acceptat, în întregime și fără comentarii, la mai multe Consilii Europene de anul trecut, planul european de închidere a minelor de cărbune până în 2030!

În anul 2019, România deținea a 9-a cea mai mare rezervă de cărbune din Uniunea Europeană (280 de milioane de tone de lignit și aproape 11 milioane de tone de cărbune superior-huilă), cu un total de 291 milioane de tone. Cel mai bogat subsol în cărbune îl au germanii (35.900 de milioane de tone, în întregime lignit), dar cel mai valoros îl au polonezii (21.067 milioane de tone de antracit și 5.865 milioane de tone de lignit). Toate statele UE care au mai mult cărbune decât noi au rezerve uriașe în comparație cu ale noastre: cehii, bulgarii, grecii și ungurii au peste 2.000 de milioane de tone, iar spaniolii peste 1.000 milioane de tone. Toate aceste date le găsim în raportul statistic pe 2019 întocmit de către British Petroleum (BP – Statiscal Review of World Energy 2019 – sursa: AICI):

Oricum, dacă ne uităm ce rezerve au alții, noi devenim total insignifianți în lumea cărbunelui: americanii au rezerve dovedite de 250.000 milioane de tone, rușii dețin și ei 162.000 milioane de tone, australienii 150.000 milioane de tone, chinezii 141.595 milioane de tone, iar indienii 106.000 milioane de tone.

Așa că, oameni buni, prima concluzie pe care o putem trage este aceea că extragerea și arderea cărbunelui românesc este o afacere internă a noastră, nu există nicio influență nefastă de la vreo masonerie globalistă și niciun complot universal, nimeni nu este gelos pe rezervele noastre de cărbune.

Dacă ne uităm la producția pe anul 2018, de exemplu, tot ceea ce a extras România reprezintă cam a mia parte din producția la nivel mondial, 0,16 EJ.  Unitatea de măsură, de această dată, EJ (exajoule, 10 18 Joule), ține cont de echivalența energetică a cărbunelui. State cu rezerve de 10 ori mai mari decât ale noastre, precum Grecia sau Ungaria, au extras mai puțin decât noi, iar bulgarii au extras puțin mai mult decât noi. Practic, singurii mari producători de cărbune din Uniunea Europeană au rămas Polonia (1,87 EJ), Germania (1,27 EJ) și Cehia (0,57 EJ). Și, astfel, România ajunge să fie al cincilea producător al Uniunii:

Faptul că, la nivel mondial, nu mai este o mare afacere extracția de cărbune se observă foarte clar din clasamentul marilor producători: SUA, care deține cea mai mare rezervă din lume, abia extrag 8,5% din producția globală, primul loc fiind al Chinei (45% din producția globală), o țară care nu prea este interesată de poluare sau de costuri.

În orice caz, Uniunea Europeană, construită, la origini, drept Comunitatea Oțelului și Cărbunelui (1951), nu mai extrage, astăzi, mai mult de 4% din producția globală. Cam 60% din cât extrăgea în 2008. Este, cu alte cuvinte, extrem de limpede că sutele de miliarde de tone de cărbune european au fost, deja, condamnate să rămână în măruntaiele pământului.

Europenii continuă, însă, să consume cărbune, dar preferă să îl importe, este mai ieftin. Astfel încât, consumul european este 7,2% din cel mondial. Germania continuă să consume cel mai mult din Uniune (2,3 EJ, dublu față de cât produce), urmată de Polonia (1,9 EJ), de Cehia (0,6 EJ), Italia (0,3 EJ), Franța și Olanda (câte 0,27 EJ), Spania (0,21EJ), și România (0,19 EJ). Suntem pe locul 8 din Uniune la consumul de cărbune și importăm cam o șesime din cât consumăm.

Două treimi din consumul de cărbune, pe plan mondial, se concentrează în China (51,7% din consumul global) și India (11,8% ), țări departe de modelul de economie europeană.

Am pus, deci, alături, toate aceste date pentru a demonstra că, de foarte mult timp, Uniunea Europeană se îndepărtează de extracția, dar și de consumul de cărbune.

La tendința de scădere a producției și consumului de cărbune s-au alăturat și țările fostei URSS, dar și America de Nord.

Retragerea consumului carbonifer din lumea occidentală a determinat și o scădere a prețului pe măsură pe o perioadă lungă de timp (2009-2018), continuată în criza pandemică. Iată evoluția din ultimul an a prețului pentru cărbunele utilizat la producerea energiei termice și electrice:

Sursa: AICI

Scăderea ponderii cărbunelui în economia Uniunii se poate vedea foarte clar din tabelul de mai jos, care indică scăderi dramatice (2019 față de 2018) pe linie: și la producția de lignit, și la cea de antracit, și la importuri.

Sursa: AICI

În 2019, an de vârf economic, înainte de pandemie, singurele două state din UE care au produs antracit au fost Polonia (61,6 milioane de tone) și Republica Cehă (3,4 milioane de tone). Cât privește producția de lignit, aici situația stă cam așa:

Sursa: AICI

Așadar, România s-a situat pe locul șase în Uniune în anul 2019, la cantități extrase și pe cinci dacă ne raportăm la puterea calorică a producției.

Cărbunele românesc se folosește doar în termocentrale sau în CET-uri. În 2019, încă, Complexul Energetic Oltenia era cel mai mare producător de energie din țară, cu o cotă de piață de 24% și o putere instalată de peste 3200 Mw. În multe alte state europene, cărbunele (mai ales cel superior) se folosește și pentru producerea oțelului, dar din păcate, România nici nu se mai află printre primii 10 producători europeni de oțel:

Cu 3,5 milioane de tone de oțel produse în 2019, ne aflăm pe locul 12-13, la egalitate cu Finlanda și foarte departe de puterile estice din metalurgie (Polonia – 9 milioane de tone, Slovacia – 5,3 milioane de tone și Cehia – 4,5 milioane de tone). Motiv pentru care nu ne aflăm pe lista importatorilor de cărbune cocsificabil. Noi importăm cărbune superior (1 milion de tone) doar pentru încălzire:

Sursa: AICI

Problema cea mare a României este, însă, alta, nu faptul că ne agățăm de producția de cărbune. Ci faptul că producem prea puțină energie în raport cu ceea ce ne trebuie și, mai ales, insuficientă pentru a acoperi vârfurile de consum. Acum patru ani, „în anul 2017, Romania era exportator net de energie electrică, în situația în care avea un consum de peste 10.000 de MW în perioada de iarnă. Astăzi suntem la un consum de circa 9.000 de MW și la o producție constant sub acest consum. Cu alte cuvinte, dacă nu bate vântul, ajungem să importăm până aproape de limita pe care o permite sistemul de interconectare, adică aproape înspre 2.000 de MW” (Sursa: AICI). Iată, de exemplu, cum arăta energia electrică produsă în dimineața zilei de 23 februarie, o dimineață chiar caldă pentru acest anotimp:

Sursa: AICI

Atunci, produceam putere instantanee de 77.786 Mw și consumam 8.833 Mw, adică importam peste 1.100 Mw. Și era deja ora 10, nu 6 dimineața…

Ei bine, producția de energie electrică se poate face continuu (combustibilul nu depinde de condițiile atmosferice) sau doar în anumite momente (cazul enrgiei regenerabile, care depinde de voința lui Dumnezeu). Cu alte cuvinte, dacă avem centrale pe gaze, pe cărbune sau nucleare, acestea produc continuu. Energie eoliană se poate produce doar când și unde bate vântul, energie fotovoltaică doar când și unde e soare, iar energia hidroelectrică se produce dacă nu e secetă prea mare.

Și acum să le calculăm, bob cu bob: Complexul Energetic Oltenia (pe cărbune) poate livra o medie cam în jur de 1.700 Mw, centrala de la Cernavodă produce 1.400 Mw, centrala pe gaze a OMV livrează 800 Mw, cea pe gaze de la Iernut livrează 400 Mw și alte CET-uri încă vreo 800-1.000 Mw. În total sub 6.000 Mw pe care să te poți baza, orice-ar fi. Sigur că Hidroelectrica rămâne cu cea mai mare putere instalată (peste 6.000 Mw), dar vârful său de producție nu a depășit de mult 4.000 Mw și poate livra constant până la 2.500 Mw, numai să nu fie secetă. Avem, în schimb, capacități instalate de energie regenerabilă (eoliană plus solară) de peste 5.000 Mw. Numai că pe aceste capacități nu te poți baza prea mult: sunt zile în care energia regenerabilă (incluzând aici si fotovoltaicele) depășește 2.000 MW producție, dar sunt zile în care vorbim și de câte zeci de MW. Iar energia produsă nu poate fi înmagazinată să o folosim în anii viitori. Abia acum să vedem realitatea crudă: ce se poate face atunci când un reactor de la Cernavodă este oprit și apare o defecțiune la Brazi și nici nu bate vântul, nici nu e soare și a mai fost și o secetă de două luni? Importăm, dacă avem de unde, căci toată regiunea este „săracă” în producție de electricitate. Sau ne întoarcem la lumina lumânării și ne rugăm la Dumnezeu să plouă.

Guvernele noastre știu, de cel puțin 10-15 ani, că Europa dorește să renunțe la energia produsă din cărbune. La fel de bine știu că certificatele verzi care trebuie cumpărate de către producătorii de electricitate din cărbune vor sărăci orice companie, oricât ar fi de bine condusă. În ultimii ani, de exemplu, Complexul Energetic Oltenia a trebuit să plătească pentru certificatele verzi cam jumătate din ce încasa. Adică, oameni buni, scoți cărbune, îl arzi și produci energie electrică, iar jumătate din banii încasați îi plătești pentru a avea dreptul să arzi acel cărbune. Credeți că o astfel de afacere poate să funcționeze? Întrebarea este retorică, desigur, dar se adresează deștepților care vorbesc de profit la complexele energetice din Oltenia sau din Hunedoara, de parcă ar vorbi despre o fabrică de biciclete.

Problema pare simplă: România trebuie să închidă centralele de cărbune până în 2030 (mai avem doar 9 ani), apoi mai avem doar 20 de ani să folosim centralele pe gaze pe care încă nu le-am construit .Și gata, end of game! Dar guvernele noastre știu asta de 15-20 de ani și n-au făcut nimic, n-au mișcat un deget. N-au retehnologizat niciun grup energetic pe cărbune, n-au construit nicio nouă centrală pe gaze. Cu ce vom înlocui producția de la Turceni și Rovinari (scumpă, dar constantă)? Cu miile de pagini de strategii în energie nepuse niciodată în practică? Cu afișele electorale care promiteau megawați și locuri de muncă deopotrivă?

Și dacă tot n-a făcut niciun guvern nimic pentru înlocuirea centralelor pe cărbune cu centrale pe gaze sau nucleare, poate să fi mișcat vreun deget vreun politician pentru amărâții care vor rămâne fără slujbe în minerit?

Deocamdată, iată cum stăm: Complexul Energetic Hunedoara are arierate de aproape 2 miliarde de lei, dintre care datorii către bugete de 1,5 miliarde de lei. Dar, de fapt, aici se ascunde o șmecherie de-a statului nostru. Căci respectivul complex energetic s-a înființat, în 2012, după ce s-au lăsat toate datoriile (peste 1 miliard de euro) la fosta Companie Națională a Huilei, care a rămas, simbolic, cu 2-3 angajați, să stingă lumina. Guvernul României a crezut că rezolvă problema dacă mută minele într-o companie nouă și lasă datoriile în compania veche. Numai că noua firmă a început și ea să facă datorii, la fel de repede ca vechea Companie Națională a Huilei.  S-au dat subvenții, s-a dat ajutor de stat, acesta a fost declarat ilegal de către Comisia Europeană. Și pe cine credeți că a găsit guvernul vinovat pentru situația din valea Jiului? Păi pe cine altcineva decât pe Comisia Europeană, care vrea închiderea minelor de la noi, de altceva nici nu se mai ocupă! Niciun politician român nu este vinovat, deși au știut cu toții ce va urma pentru cărbune, încă de la aderarea în UE…

Iar la Complexul Energetic Oltenia situația este similară: ajutorul de stat care a ținut-o în viață este acum anchetat de către Comisia Europeană și, probabil, va fi găsit și acesta ilegal.

În ultimul an, oficialii noștri au găsit un alt idol fals la care să se închine: Fondul de Tranziție Justă, care va face să curgă câteva miliarde de euro către județele Gorj și Hunedoara, parte a Inițiativei pentru Regiunile Carbonifere în Tranziție. Cu alte cuvinte, hai să dormim liniștiți că vom avea bani europeni de cheltuit în vederea următoarelor campanii electorale și poporul oricum nu se va prinde că noi nu facem nimic.

Așa că mă simt nevoit să vă arăt și pentru ce anume se vor putea cheltui acei bani:

  • diversificarea și reconversia economică, adică tot ce înseamnă susținerea investițiilor productive în întreprinderile mici și mijlocii,
  • crearea de noi întreprinderi,
  • cercetare și inovarea,
  • reabilitarea mediului,
  • energie curată,
  • perfecționarea și recalificarea lucrătorilor,
  • asistență pentru căutarea unui loc de muncă și incluziunea activă a programelor destinate persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă,
  • transformarea instalațiilor existente cu emisii mari de dioxid de carbon, atunci când aceste investiții conduc la reduceri substanțiale ale emisiilor și protejează locurile de muncă.

Adică cineva crede că, în zonele monoindustriale Gorj și Hunedoara, unde toată lumea lucrează la mină sau repară ceva pentru mină, peste noapte vor apărea niște școli pentru recalificare (cu ce conferențiari, cu ce profesori?), vor apărea peste noapte  institute de cercetare și inovare, vor apărea peste noapte IMM-uri care, în loc să repare utilaje miniere, vor produce calculatoare, biciclete sau software? Pe ce lume trăiesc, oare, politicienii noștri? Cea mai comică prevedere este cea referitoare la „energia curată”. Poate ne amintim că, pe Valea Jiului, s-au construit două hidrocentrale, care nu mai pot fi puse în funcțiune din cauză că justiția le-a anulat autorizațiile definitiv, în baza proceselor intentate de către asociația Neuer Weg. Știe cineva vreo formă de energie mai curată decât energia hidro?

Poate e cazul să ne aducem aminte cum s-a produs precedenta „restructurare” din minerit, din 1997: minerii au primit câte o sumă mare, mai multe salarii, pentru a pleca din companiile de minerit. Și după un an – un an și jumătate, oamenii terminaseră banii, nu-și deschisese nimeni niciun chioșc sau niciun atelier. Și foștii mineri nu visau decât să revină în mină…

În loc de concluzie, întreb și eu guvernanții: oare spunerea adevărului ar costa atât de multe voturi? Cum ar fi să le spună cineva oamenilor din Valea Jiului și din Gorj că mineritul se va închide în curând, că centralele pe cărbune se vor închide și ele? Cum ar fi să le spună cineva sincer că nimeni de la Comisia Europeană nu va mai accepta ajutorul de stat pentru cele două complexe energetice? Și că trebuie să ne apucăm să ne pregătim pentru absorbția fondurilor de tranziție justă? Că nu trebuie să așteptăm niciun ghid al solicitantului, absorbția în zonele monoindustriale Gorj și Hunedoara va fi lungă și dificil de înfăptuit?

Cum ar fi să le spună cineva și celor de la Comisia Europeană că noi i-am cam fentat până acum? Că am simulat reforma și tranziția energetică? Că am dat ajutoare de stat într-un mod prostesc și primitiv? Dar că ne-am revenit și vrem să încercăm și alt tip de politică?

Cum ar fi să le tulbure siesta nababilor de la Romgaz, Electrica și Hidroelectrica și să le spună că trebuie să-și suflece mâinile și să facă, repede-repede câteva noi centrale pe gaz?

Poate ascunderea adevărului și mințirea populației, cum că putem să continuăm la infinit fără să închidem minele și centralele pe cărbune, vor aduce partidelor de la putere mai puține voturi pierdute la alegerile următoare. Dar sigur le va costa mai multe voturi decât adevărul spus cinstit în față și îndemnul de a lucra împreună la salvarea energeticii românești.

Citește și alte analize scrise de Petrișor Peiu


Ai ajuns până la finalul acestui articol! 👏 Noi iți dăm un mare Like. Ne dai și tu? 👇