Unul din patru tineri români se află într-o stare de deprivare materială sau socială severă. Cea mai mare proporție din întreaga Uniune Europeană.
Și pentru a fi clar ce înseamnă această deprivare: imposibilitatea de a asigura cel puțin 7 din 13 atribute ale vieții moderne. Aceste 13 atribute sunt:
- capacitatea de a face față unor cheltuieli cheltuieli neașteptate
- cel puțin o săptămână de concediu pe an
- o masă cu carne sau pește cel puțin o dată la două zile
- capacitatea de a face față unor restanțe la facturile curente
- capacitatea de a avea o locuință adecvată (curată și încălzită)
- o mașină de familie
- înlocuirea mobilei uzate
- conexiune la Internet
- înlocuirea hainelor uzate
- cel puțin două perechi de încălțăminte adecvate
- bani personali pentru mici cheltuieli
- cel puțin o ieșire „în oraș” pe lună împreună cu familia
- activități regulate de recreere și divertisment.
Ei bine, da, 24% dintre tinerii noștri (între 15 și 29 de ani) nu își permit să bifeze jumătate din cele 13 atribute ale modernității.
Și asta înseamnă că trăiesc într-o deprivare materială sau socială severă. Dintre acești 24% dintre tineri, majoritatea nu vor face școala până la capăt, majoritatea nu vor avea o meserie și vor rămâne săraci toată viața.
România nu va putea, la rândul ei, să beneficieze de pe urma muncii lor, va rămâne cu un sfert din fiecare generație în afara pieței muncii sau cu acces la munci prost plătite.
Asta ne afectează pe toți, pentru că salarii de mizerie sau deloc pentru un sfert dintre noi înseamnă spitale mai proaste, școli mai proaste și pensii mai mici pentru întreaga populație a țării.
Și nu pare că ne pasă prea mult de asta. Și nici nu pare că vrem să reducem aceste niveluri înspăimântătoare ale sărăciei. Culmea este că o treime dintre români se cred social-democrați, iar peste 90% se declară creștini credincioși. Cum poți, oare, să fii creștin și să nu îți pese de faptul că un sfert dintre tineri nu au nicio șansă în viață?
O țară cu un asemenea nivel de deprivare materială nici nu va putea fi vreodată suficient de sofisticată pentru a se dezvolta în ritm cu restul Europei.
De altfel, contrar unui mit atent cultivat în ultimii ani, țara noastră nici nu prea este conectată la economia secolului nostru. Deși politicienii și părerologii de casă ai partidelor se străduiesc să se laude cât pot de mult cu mitul unei industrii IT&C autohtone plină de resurse și de succese.
România se află pe penultimul loc în Uniunea Europeană după ponderea companiilor care au angajați IT-iști. Vorbim, așadar, nu doar de companii care produc software, ci de firme care au printre angajați IT-iști, adică de firme care au o activitate atât de puternic digitalizată încât au nevoie să angajeze specialiști.
3 din 10 firme cu peste 10 angajați din Belgia și Irlanda au printre angajații proprii IT-iști. Un sfert dintre firmele poloneze și aproape 30% dintre cele maghiare au printre angajați IT-iști.
La noi doar 1 din 6 companii cu peste 10 salariați are angajați specialiști în tehnologia informației. Cu alte cuvinte, nevoia de digitalizare și gradul de sofisticare a companiilor noastre sunt printre cele mai reduse din Europa.
Traducând mai precis acest rezultat, putem spune că valoarea adăugată produsă în firmele noastre este printre cele mai mici de pe continent. După noi, la câteva puncte procentuale distanță, vine Italia, țara cu cea mai dezamăgitoare evoluție dintre marile economii ale lumii.
Cum oare ar fi putut o societate care părăsește un sfert dintre tineri în mlaștina sărăciei să aibă industrii moderne întinse pe scară largă în economie? Evident, imposibil. Și toate statisticile o arată: miracolul IT-ului românesc este mai mult o poveste bună de spus la televizor. Pentru că succesul unei națiuni nu ține de excelența unui grup de câteva sute de firme, ci de răspândirea pe scară largă a noilor tehnologii în întreaga economie.
A fi conectat la tendințele globale nu se rezumă la 100.000 de oameni, cât numără „puternica” industrie IT din România, ci la a avea o prezență semnificativă a celei mai dinamici tehnologii la nivelul întregului corp economic.
Astfel că România reală rămâne, încă, cea a tinerilor săraci, fără acces la viața modernă.
De altminteri, în 2019, media ponderii sectorului IT&C (IT și comunicații) pe ansamblul statelor UE era de 3,8% din PIB, iar la noi atingea un nivel apropiat, dar sub medie (3,4%).
Rivalii noștri regionali se situau la peste 5% (Ungaria), 4,3% (Republica Cehă) și 3,2% (Polonia-mai puțin decât la noi). Codașele Uniunii ca pondere a valorii adăugate din sectorul IT&C erau, în general, statele mediteraneene : Grecia (sub 2% din PIB), Italia, Portugalia și Spania.
Este cât se poate de clară o corelație între ponderea sectorului IT&C în economie și performanța economică a statelor.
Insuficienta prezență a noilor tehnologii pe ansamblul economiei se vede și din ponderea ramurii IT&C la nivelul țării: ea este destul de mare, pentru că celelalte ramuri sunt prea puțin aducătoare de valoare adăugată.
Și acest lucru este din cauza slabei amprente IT&C din celelalte ramuri ale economiei. Dacă dăm la o parte sectorul financiar din economie (bănci plus asigurări plus piață de capital), România se regăsește printre campionii europeni la pondere a IT&C în restul economiei (pe locul 5):
Suntem tot pe un loc bun (locul 6) ca pondere a IT-iștilor în ansamblul angajaților din economie, excluzând sectoarele financiare: unul din 18 angajați români lucrează în IT&C.
Numai că, previzibil de altfel, productivitatea aparentă a acestui sector plasează România în poziția codașă pe continent, cu mai puțin de 35.000/angajat/an:
O productivitate scăzută indică tocmai o insuficientă maturizare a unei industrii. Însă noi, obișnuiți să lăudăm excelența câtorva firme de IT, am căzut în capcana de a compara mere cu pere.
Atunci când mai vorbim de performanță, ar fi bine să comparăm productivitatea din industria noastră IT&C cu productivitățile din alte state europene, nu cu productivitatea din industria alimentară sau din siderurgia românească.
Sectorul IT&C este cel mai dinamic și cel mai important furnizor de bunăstare, lucru care se întâmplă, în primul rând, prin utilizarea sistematică a cercetării-dezvoltării.
Este, de altfel, acest sector, campion în Europa la ponderea pe care o are în ansamblul cercetării-dezvoltării în statele naționale. La noi, ponderea pe care o are cercetarea-dezvoltarea din IT&C pe ansamblul cercetării-dezvoltării românești este de 18%: 1 din 5 euro pe care îi cheltuim pe cercetare-dezvoltare merge în IT&C.
Problema este legată de ponderea mică pe care o are cercetarea-dezvoltarea în economia noastră: doar 0,5% din PIB, pe ultimul loc în Europa:
Cu alte cuvinte, la fiecare 100 de euro produși de către economie, la noi doar 10 eurocenți merg către dezvoltare în IT&C. La unguri avem 12% din 1,6% din PIB, adică 20 de eurocenți din fiecare 100 de euro produși de către economie, adică dublu față de cât cheltuim noi. Iar la polonezi se ajunge la 15 eurocenți alocați dezvoltării sectorului IT&C din fiecare 100 de euro produși de către economie.
O altă problemă este legată de faptul că toată cercetarea-dezvoltarea care se face în sectorul românesc de IT&C se face doar în zona serviciilor aferente, nimic pentru producția de software.
Și acum să revenim la întrebarea primordială: ce legătură este între sărăcia tinerilor și amprenta insuficientă a sectorului IT&C din economie?
Hai să ne uităm la corelarea dintre cifre și să înțelegem, până nu este prea târziu, că avem un model greșit de dezvoltare.
Ignorarea faptului că România are cea mai mare pondere a tinerilor în stare de deprivare severă are consecințe dramatice. Căci acești tineri săraci nu vor face carte sau vor face carte puțină. Motiv pentru care nu vor putea niciodată să iasă din capcana sărăciei, vor trăi cu salarii mici și cu pensii mici. Vor trăi mai puțin și mai prost.
Dar ceilalți, cei care nu suferă de sărăcie, nu vor scăpa nici ei neatinși. Pentru că nici ei, la rândul lor, nu vor ajunge prea departe. Din lipsa școlilor și a spitalelor. Lipsă cauzată tocmai de salariile mici sau inexistente ale celor proveniți din lumea tenebroasă a tinerilor săraci.
Și, astfel, o societate întreagă va suferi, se va chirci și se va ofili. Paradoxal, România are un grad de digitalizare a economiei mult prea scăzut, tocmai din cauza celor care nu pot participa normal și deplin la viața socială.
Statisticile comparative la nivel european ale industriei IT&c indică tocmai falimentul modelului nostru: degeaba am așteptat ca o mână de oameni valoroși dintr-o industrie performantă să ridice o țară întreagă. Acest lucru nu se întâmplă.
Ba dimpotrivă: nivelul mediocru al restului economiei sufocă încet-încet și industria IT&C. Care nu prea mai are cui să vândă și pentru cine să lucreze, atâta timp cât nevoia națională de digitalizare rămâne scăzută.
Pe ansamblu, ponderea noilor tehnologii rămâne modestă în România, iar sărăcia este cu mult mai prezentă decât IT-ul.
Citește și alte articole publicate de Petrișor Peiu pe Spotmedia.ro.