Capcana în care a căzut România: dezvoltare cu salarii mici

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

Cu orice om de afaceri ai vorbi astăzi ai să auzi aceiași poveste: energia este insuportabil de scumpă, materiile prime sunt, de asemenea, foarte scumpe. Și este greu de găsit personal calificat. Niciunul, nici directorul de multinațională, nici antreprenorul nu se va plânge, însă, de costul cu salariile. Pare un adevărat mister cum toată lumea se plânge de lipsa de personal, dar nimeni nu se plânge de costul cu forța de muncă. De fapt nu e niciun fel de mister: oricât de mult sau de rapid s-ar dezvolta România, amprenta economiei noastre rămâne aceeași: salarii mici, rușinos de mici. O companie românească are parte de a doua cea mai ieftină forță de muncă din Europa:

Sursa: AICI

8,5 euro pe oră plătește o firmă românească pentru munca unui angajat. Aici intră în primul rând salariul, cu contribuțiile incluse, dar și alte costuri (taxe suplimentare aferente, costuri cu formarea profesională etc).

Mai puțin decât românii costă doar angajații bulgari: 7 euro/oră. O firmă plătește 10,4 euro/oră pentru munca unui ungur (cu 22% mai mult decât la noi), 11,5 euro/oră munca unui polonez (cu 35% mai mult decât la noi), 11,2 euro/oră munca unui croat, 14,2 euro/oră munca unui slovac, 15,3 euro/oră munca unui ceh și 17,2 euro/oră munca unui grec (dublu față de noi).

În comparație, munca unui danez îl costă pe angajator 46,9 euro/oră, cea a unui luxemburghez 43 euro/oră, iar cea a unui belgian 43,6 euro/oră. Ora de muncă a unui neamț costă 37,2 euro/oră (de patru ori mai mult decât la noi), cea a unui francez 37,9 euro/oră, cea a unui spaniol 22,9 euro/oră. Iar cea a unui portughez 16 euro/oră. Poate citind aceste cifre este mai ușor să înțelegem de ce au plecat 4-5 milioane de români să lucreze în Germania, Italia, Franța sau Spania. 

Cele mai mici costuri salariale le regăsim în construcții, atât la noi, cât și pe ansamblul Uniunii Europene, iar cele mai ridicate în sectorul „non-business”, adică în sănătate, educație, cercetare-dezvoltare și ONG-uri.

Sursa: AICI

Și dacă 8,1 euro/oră costă munca unui angajat din sectoarele „business” (adică totalitatea companiilor, a celor care produc profit), între ramurile acestui sector există diferențe mari: doar 6,4 euro/oră costă, în România, munca unui constructor, 7,7 euro/oră costă munca unui angajat din industrie și 8,8 euro/oră costă munca unui angajat din servicii.

Cât privește evoluția din ultimul an, să spunem că, deși avem una dintre cele mai bune performanțe de creștere economică (2021 față de 2020), creșterea costului muncii a fost una modestă, noi fiind abia pe locul 16 în Europa, cu abia în jur de 3 puncte procentuale:

Sursa: AICI

Oare care să fie explicația acestei anomalii: deși România are o creștere economică susținută în ultimii 20 de ani, care a adus-o din poziția 26 din cele 27 de state membre UE (la aderare, în 2007) în poziția 22 (anul trecut), cu toate acestea salariile în România rămân extrem de mici?

Ei bine, oricât ar părea de ciudat, piața muncii nu este nici pe departe, la noi, în echilibru, doar 0,9% dintre posturi fiind neocupate:

Sursa: AICI

Iată, de exemplu, la cehi 5% din posturi sunt neocupate (de cinci ori mai mult decât la noi), iar la unguri 2,5% dintre posturi sunt neocupate (aproape de trei ori mai mult decât la noi). Estre adevărat, grecii, bulgarii și spaniolii stau mult mai rău ca noi, cu doar 0,7% din posturi libere pe piața muncii. Și atunci cum să crească salariile, dacă nu sunt posturi libere în economie?

Unde mai pui că rata șomajului în România nu e nici ea chiar așa de mică: 5,7% în ianuarie 2022. E adevărat, față de 13,3% din Grecia sau 12,7% în Spania, noi avem o rată mică a șomajului. Dar ia să ne comparăm cu Polonia (2,8%, la jumătate față de noi) sau cu Ungaria (3,8%) sau cu Republica Cehă (2,2%)!

Sursa: AICI

Până și prea bogata Americă are un șomaj mai mic decât la noi (4%); la fel și germanii (3,2%), olandezii (3,6%), austriecii (4,9%) sau danezii (4,7%)...

Și, ca dovadă că am cam ajuns la un platou și că nu prea mai crește economia, iată că avansul ponderii locurilor de muncă ocupate în ultimul trimestru este printre cele mai mici de pe continent:

Sursa: AICI

Cu doar 0,1% a avansat numărul locurilor de muncă ocupate în ultimul trimestru în România. În Ungaria a avansat cu 1,2%, iar în Polonia cu 0,3%. Mai slab ca noi au performat bulgarii și slovacii.

Așa că, paradoxal sau nu, aici toți patronii se plâng că nu au pe cine angaja și trebuie să aducă personal din Nepal sau Vietnam, dar noi avem, de fapt, un șomaj apropiat de nivelul mediu din Uniune. De aici și costurile mici cu forța de muncă. Pentru că aceasta nu este câtuși de puțin așa deficitară pe piață. Dar la fel de adevărat este și faptul că, având salarii mici, puterea de cumpărare este mică și atunci de unde să vină consumul care să aducă creștere economică? Iată un cerc vicios care a aruncat țara într-o capcană a stagnării sau a creșterii modeste. „Capcana veniturilor medii” (medium income trap) o numesc specialiștii și caracterizează o țară care a defilat până la nivelul veniturilor medii, dar s-a sufocat și nu mai poate avansa spre zona veniturilor mari. Căci acest avans nu are loc pe cale naturală, ci trebuie să ajuți economia cu politici și programe publice adecvate. Iar la noi politica a murit de mult. Nimeni nu mai crede că guvernul trebuie să facă ceva nou, el trebuie doar să contemple cum se reglează piața singură. Singura problemă este că tot noi, românii de rând, plătim pentru acest experiment. Cu veniturile și cu viețile noastre....

Se pare, realist vorbind, că economia noastră s-a cam blocat în ultima perioadă, motiv pentru a rămâne tot cu salarii mici. Pentru că regula de piață este simplă: dacă piața nu are locuri goale care să fie umplute, atunci de ce să plătească mai mult pentru ceva? Așa că pregătiți-vă pentru un viitor apropiat cu salarii mici și șomaj măricel. În timp ce banii europeni stau și ne zâmbesc din vitrină, necheltuiți. Mai avem de absorbit 15 miliarde de euro din cadrul financiar multianual 2014-2020 și avem la dispoziție încă 21 de luni. Vi se pare că așa arată o țară în care șantierele duduie? Vi se mai pare un mister costul mic cu forța de muncă de la noi?