Probabil pentru prima dată în mandatul de ministru al Educației, doamna Deca a venit cu o propunere corectă, în opinia mea, și, într-un fel curajoasă – montarea de camere audio-video în școli, fără a fi necesar acordul părinților și al profesorilor.
Sigur că necesitatea ei este și efectul mandatelor dezastruoase ale celor mai mulți dintre miniștrii Educației, deci inclusiv al dnei Deca. Dar aici suntem și despre măsurile acestui moment trebuie să discutăm. Momentul excepțional cere măsuri excepționale.
Marele abandon
În școlile din România se întâmplă lucruri foarte rele și nu doar accidental, nu doar cele intens mediatizate, ci sistemic. Mediul mustește de violență de toate felurile, fizică, psihică, emoțională.
Este și, însă nu numai vina școlii. Este consecința a ceea ce profesorul orădean Mihai Maci definea cu ceva vreme în urma drept un abandon generalizat de roluri.
Epoca Internetului liber ridică niște provocări fără precedent, iar în fața lor și părinții, și școala și-au abandonat rolul în raport cu copiii.
Ceea ce remarc la părinții cu care am interacționat direct sau prin diferite luări de poziție publice sunt două categorii de atitudini. Fie o indiferență totală față de copil, care crește cumva ca o vegetație neîngrijită, după cum se nimerește, trăgând concluziile după cum îl duce mintea, luându-și modele după cum se nimerește.
Părinți plecați din țară, părinți care muncesc de dimineața până seara, părinți la rândul lor absorbiți de rețele sociale și mirajul device-urilor “cresc” copii cu mari suferințe psihice și morale, pe care aceștia le descarcă la școală.
Sau, dimpotrivă, părinți ultra-protectori, care nu pot admite nicio critică la adresa copilului lor, nu pot concepe că acesta nu este perfect, că a greșit, îi găsesc scuze, adesea agresive, pentru orice, îi permit orice, îi acceptă orice formă de exprimare a personalității complet “netunsă”, “neajustată”. Aceștia duc la școală modelul supremației și impunității cu care își tratează și colegii, și profesorii.
Iar victimele sunt cei vulnerabili, fizic sau psihic, cei care nu urlă cu haita, cei care au scrupule sau, pur și simplu, sunt diferiți inclusiv prin preocupări. Ei trebuie protejați în condițiile unui mediu extrem de ostil pentru a opri sau măcar diminua schilodirea lor psihică și chiar fizică.
Cine se opune
Înțeleg că opoziția, inclusiv din partea Autorității Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal și, nici nu era de așteptat altfel, a sindicatelor, se referă la încălcarea intimității și a vieții private?
Care intimitate și viață privată pe holurile școlii sau în sălile de clasă? Da, este o discuție despre toalete și, în mod cert, camerele sunt inacceptabile în cabinele propriu-zise.
Avocatul Poporului s-a trezit din îndelungată adormire și, după ce a girat comasări și alte decizii controversate, s-a năpustit cu toată puterea pe camere din şcoli despre care afirmă că ar fi nici mai mult nici mai puțin decât o “preconstituire de probe”. Stranie definiție…
Dacă în școala unde un copil a pulverizat spray iritant pentru că a fost agresat repetat de un grup de colegi ar fi existat camere audio-video, am fi ajuns la incidentul acela? Pentru că acele camere nu au numai un rol de a furniza (nu preconstitui) probe în caz de incident, ci și unul inhibant ceea ce, în timp, poate contribui chiar la educație.
La rândul lor, sindicatele se tem că și profesorii vor fi evaluați în funcție de înregistrări. Legea nu permite așa ceva, dar din punctul meu de vedere, având în vedere ceea ce aflu că li se spune copiilor la școală, de exemplu, la orele de religie și nu numai, nici măcar nu mi s-ar părea un lucru așa de rău. Până la urmă, scopul este să identificăm violența, incompetența, indolența sau să le cocoloșim?
Cât îi privește pe părinții care se opun, nu cred că sunt neapărat preocupați de principii, drepturile omului și intimitatea copiilor, cât de teama de ceea ce ar putea arăta înregistrările despre copiii lor și răspunderea pe care ar putea-o atrage pentru ei aceste fapte.
Ne place agresorul
Sigur că teoretic e cum zice Avocatul Poporului: “accentul trebuie pus pe educația copiilor/tinerilor și nu pe supravegherea permanentă a acestora, care, pe termen lung, poate avea consecințe negative asupra dezvoltării psihice a acestora, în sensul în care obișnuința de a fi supravegheat conduce la nerespectarea dreptului la viață intimă, familială și privată”.
Dar suntem într-o situație critică, în care victimele violențelor și abuzurilor suferă consecințe negative pe termen lung. Ele nu sunt importante pentru Avocatul Poporului?
Mentalitatea noastră, iată că și în instituțiile statului, este majoritar favorabilă agresorului, nu victimei. Ea e vinovată că a provocat, că e prea moale, că nu știe să se apere, că e fraieră, că cine știe ce. Agresorul e cel puternic, șmecher, care se impune, așa cum am vrea să fim și noi.
Sigur că ideal ar fi să nu fie nevoie de supravegherea copiilor, ideal ar fi ca educația să fie suficientă, dar în mod evident acum nu e. Și în aceasta situație limită, alegerea este între a proteja agresorul sau victima.
Ceea ce, în opinia mea, ar trebui însă extrem de bine clarificat este tot ceea ce ține de stocarea și condițiile de acces la înregistrări. Unde, cât timp sunt stocate, ce se întâmplă după ce trece termenul, cine răspunde pentru ele, inclusiv pentru ștergerea lor, care sunt sancțiunile pentru eventuale folosiri neautorizate.