Dacă Guvernul a găsit o cale legală de a prelungi starea de alertă cu 30 zile, fără a mai apela la procedura greoaie și politicianistă a parlamentarilor, cred că a făcut bine.
Scopul este să combatem pandemia, să revigorăm economia și să revenim la normal, nu să ne batem ca muschetarii, în discuții sterile.
Majoritarii din Parlament, ca niște adevărați Gică-Contra, au ripostat violent, dar le citesc printre rânduri totala neputință. N-au fost în stare să conteste măsura nici bazându-se clar pe vreo lege, nici prezentând argumente sustenabile sau organizând măcar o dezbatere, ca într-o democrație autentică. Pur și simplu, au stabilit: veto! Ca într-o non-democrație.
Singurul argument clar în toată tărășenia este acesta: pentru că vrem noi. Sau, ca sa-l parafrazez pe unul de-al lor, „pentru că putem”. Îmbătați de ideea că (încă mai) pot, matadorii stângii se întrec pe sine în declarații.
Ora fatală, când domnul Ciolacu a primit documentele
Iată, spre exemplu, o enormitate de prim rang rostită de liderul PSD și președinte al Camerei Deputaților, cu intenția de a face K.O. demersul guvernamental: „Aseară, la 21:30, când am primit documentele, am constatat cel mai mare abuz de putere care a avut loc în România”.
Putea vorbi de abuz – dacă la asta îl duce mintea – dar în niciun caz despre „cel mai mare”. Dacă domnul Ciolacu și-ar fi luat bacalaureatul pe bune și nu cu ceva pile de la partid, ar fi știut de bună seamă câte adevărate abuzuri de putere mari s-au produs în istoria țării noastre, altele, pe lângă care pretinsul abuz cu noua ordonanță guvernamentală nu e nici cât o floare la ureche.
Ați auzit, domnule Ciolacu, de abdicarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1946? Abuzul de putere a fost din partea liderului de atunci, Petru Groza, care, folosind calitatea sa de prim ministru, neținând seama de Constituție, nici de ordinea de drept a țării, i-a impus Suveranului abdicarea. Iar abuzul era însoțit și de șantaj: Groza amenința că, în cazul unui refuz, urma să fie executați o mie de deținuți politici, iar răspunderea va fi pusă în sarcina Suveranului.
Se compară acest abuz cu ceea ce constatase Marcel Ciolacu marți seara, nici mai târziu nici mai devreme decât la orele 21:30 fix? Domnia sa ori a trecut prin școală ca gâsca prin apă, ceea ce nu este spre cinstea sa, ori se face că n-ar ști, ceea ce este cu atât mai puțin spre cinstea unui demnitar, investit a fi al treilea om în stat.
Abuzurile neobservate de către liderul interimar
Dar ați auzit, domnule Ciolacu, despre desființarea Constituției în 1938, fără consultare populară, fără vot parlamentar, cu sfidarea partidelor politice și numai cu voința regelui Carol al II-lea, deși România era regat constituțional și nicidecum monarhie absolută?
Hai să ne întoarcem, însă, la vremuri mult mai recente. Nu tot abuz de putere a fost adjudecarea insulei Belina de către fostul șef al PSD, Dragnea, sau schimbarea premierilor de către același Dragnea, după bunul său plac și în dubla sa calitate de lider politic și președinte al uneia din Camerele Parlamentului?
N-o simpatizez deloc pe doamna Dăncilă, aș zice chiar dimpotrivă, dar mi se pare un abuz de netăgăduit din partea unui președinte de Cameră a Parlamentului să forțeze demisia ei din fruntea partidului, în afara oricărui cadru statutar sau instituțional, ci numai urmare unei vizite private în fapt de seară la locuința respectivei doamne și folosind argumente – desigur zdrobitoare – pe care opinia publica nu le-a aflat nici astăzi?
În gândirea mea, tot abuz este și faptul că, la schimb cu demisia, domnul Ciolacu îi oferea doamnei Dăncilă ceea ce el nici nu avea: președinția organizației de femei a PSD, funcție eligibilă și nu stabilită prin numire de către un lider – care în acel moment nu era încă nici măcar interimar!
Nu mai vorbesc de cealaltă promisiune despre care se tot vorbește, aceea de a-i oferi un loc eligibil de parlamentar pe listele viitoarelor alegeri, loc care ar trebui atribuit pentru merite, devotament și calități personale, nu ca la bazar, în stilul „dă-mi, ca să-ți dau”.
Ca ultimă armă în războiul său împotriva Guvernului României, liderul PSD dă de veste: „În fața acestui abuz, categoric vom face o trimitere la CCR, respectiv o sesizare”. Mă întreb, ca simplu cetățean ce sunt: dacă domnul Ciolacu n-ar avea motive să conteze la CCR pe o soluție în favoarea sa, oare ar fi făcut public atât de prompt și fără nicio șovăială cele hotărâte?
Oare n-ar fi stat să reflecteze, înainte de a se expune riscului de a-și pierde creditul printre propriii partizani din partid, în cazul unui eșec?
Amenințarea cu Bau-Bau
Nu o spun cu maliție, dar felul cum amenință domnul Ciolacu de fiecare dată cu Curtea Constituțională, precum și felul cum PSD găsește de nenumărate ori susținere la această înaltă instituție, fac să mă simt inconfortabil în raport cu neutralitatea și echidistanța acesteia.
Nu cred ca liderul Camerei s-ar expune la așa ceva, dacă n-ar conta a priori pe o rezoluție favorabilă PSD și un tratament preferențial pe care – în optica mea – înalta instanță l-a mai dovedit nu într-un singur caz.
Domnul Ciolacu amenință cu CCR, dar n-a mișcat nici măcar un deget să ajute Guvernul în lupta sa contra pandemiei, n-a încercat nicio clipă să se întâlnească pe această temă stringentă cu șeful Guvernului, să discute și să-l convingă cu argumentele sale (dacă le are!), să evite un jenant conflict la CCR și chiar o viitoare moțiune de cenzură cu care tot amenință.
De la înălțimea unei tribune mult peste statura modestă a domniei sale, liderul PSD nu cunoaște alt limbaj și alte argumente, decât amenințarea cu obișnuitul Bau-Bau: Curtea.
Și are tupeul să se plângă de abuz tocmai președintele interimar al formațiunii, una care a uimit Europa prin abuzurile de putere ale liderilor PSD, în țara lor.
E ca în vorba românească despre hoțul care strigă „hoții!”.