Cele întâmplate pe 24 ianuarie pot reprezenta o mostră, din fericire încă minoră, pentru ceea ce se poate întâmpla la scară mare în lunile care urmează.
În București au existat două manifestații. Una autorizată, sindicală, în Piața Victoriei, și una politică de „înhorire” în Parcul Tineretului, la chemarea lui Călin Georgescu, de această dată prezent, dar tot înconjurat de gărzi de corp pătrate.
Dl Georgescu intenționase de la început să captureze manifestația sindicală și, în primă fază, în Piața Victoriei își chemase manifestanții. Doar că sindicaliștii nu l-au primit, pentru că au refuzat politizarea.
Dar și neprimiți, după înhorire, susținătorii lui Călin Georgescu au plecat în Piața Victoriei, cele două mitinguri practic unindu-se.
Efectul putea fi unul de potențare, dar n-a ieșit așa pentru că sindicaliștii s-au retras rapid, nedorind să fie asociați cu protestul politic. De această dată.
Supărarea oamenilor este justificată. Anii de guvernare proastă, de minciună și sfidare au ajuns la decont. Ordonanța „trenuleț” a fost doar o primă parte inevitabilă acestuia și a provocat efecte dureroase pentru mulți.
Deci este de așteptat ca protestele să continue și tensiunea socială să crească, după cum e de așteptat ca tabăra extremistă să își sporească eforturile de a capta acesta val extrem de valoros electoral, dar pentru ale cărui necazuri nu are absolut nicio soluție.
Dacă lucrurile vor merge rău, este posibil ca furia să unească. Și ce șanse sunt să meargă bine?
Odată instalați în piață și după ce și-au însușit recuzita de protest a sindicaliștilor - ce am găsit al meu să fie, nu i așa? - protestatarii lui Georgescu au încercat rezistența jandarmilor cu o tentativă de rupere a cordonului și i-au provocat cu gesturi agresive, în speranța că vor face rost de o reacție în forță și deci de o victimizare.
Nu le-a ieșit nici asta pentru că au rămas destul de puțini. Dar data viitoare ar putea să fie mai mulți, mai bine organizați și mai dispuși să continue.
Inutil a spune că nimic din ceea ce s-a întâmplat vineri nu a avut vreo legătură cu spiritul unirii, cu semnificația istorică imensă a acelei zile. A fost și aceasta o confiscare electorală de către niște oameni care nu au nimic de oferit, dar au totul de furat.
Simplul fapt că ziua nu s-a terminat prost nu e o garanție că hopul este trecut. Tensiunea din societate e foarte mare, intrăm într-o nouă perioadă electorală, controversată, nerecunoscută ca atare de toată lumea, polarizarea e totală, argumentele nu au nicio valoare, nici măcar nu sunt percepute prin pâcla groasă a emoțiilor.
Iar reacția clasei politice este în continuare foarte proastă.
Trăind, în opinia mea, un fel de PTSD după 24 noiembrie, Marcel Ciolacu pare să fi dat în mintea copiilor și face lucruri trăsnite pe TikTok, dar nu reușește să comunice public cât de cât credibil.
Pot înțelege că șocul post traumatic electoral este cu atât mai greu de dus cu cât a fost o auto împușcare electorală. Dar rămâne premierul unei țări în crize grave suprapuse, iar ieșirile cu sarmalele pe cap sau pe „troti” irită suplimentar.
Klaus Iohannis s-a baricadat, se pare, la Neptun, nici nu demisionează, cum ar fi minim decent să facă, nici nu își asumă rolul de președinte într-un moment greu. Nu face nimic rău anume, nici nu mai are ce, dar simpla sa prezență înfurie, pentru că e inutil și costisitor.
Singurii care își asumă sunt Ilie Bolojan și Kelemen Hunor.
Liderul UDMR a preluat o comunicare intensă și solidă, este evidentă ridicarea nivelului implicării maghiarilor, ceea ce în contextul dat îmbibat cu naționalism isteric poate fi și o sabie cu două tăișuri. Dar pentru cei raționali, care au nevoie de comunicare serioasă, dl Kelemen Hunor face o treabă foarte bună.
Președintele PNL și al Senatului este primul care a început să livreze reformă. Adică ceea ce a promis și ceea ce se știe că a făcut și la Primăria din Oradea și la CJ Bihor.
Și dl Bolojan a mai punctat ceva important, nu s-a ascuns. Pe 24 ianuarie, domnia sa și ministrul Burduja au fost singurii reprezentanți ai puterii centrale la ceremonia de la Focșani.
A înfruntat huiduielile, așa cum a înfruntat furia disponibilizaților de la Senat, dar nu mă îndoiesc că aceasta asumare verticală pentru decizii indubitabil corecte îi vor aduce beneficii.
Și la Oradea a început cu huiduieli și multă furie, iar acum nu are rival în Bihor. Diferența este că acum nu depinde doar de domnia sa, nu are control decât proporțional cu procentele PNL, iar forța dominantă, PSD, șobolănește în continuare.
Și dacă o va mai face mult, furia populară nu va mai putea fi nici oprită, nici controlată.