Una dintre direcțiile de acțiune a serviciilor de informații de la Moscova este de a idealiza trecutul, de a face apel la nostalgia cetățenilor europeni, mai ales a celor care s-au născut și au trăit câteva decenii în comunism, sub aripa Uniunii Sovietice.
Sute de site-uri, de conturi și pagini de pe rețelele sociale, ascunse sub identității false, au fost create pentru a promova o viziune idilică asupra trecutului atunci „când nu eram sclavii Europei”, o sintagmă des folosită în propaganda naționalistă din țările europene care au făcut din lagărul socialist.
„Mai Mult ca Trecutul” e a treia carte de memorialistică scrisă de Ana Blandiana, 81 de ani, după „Soră Lume” și „Fals Tratat de Manipulare”.
Dar acest ultim volum e diferit, fiind structurat ca un jurnal, pe zile, și acoperă o perioadă scurtă de timp, 31 august 1988 – 12 decembrie 1989, una definitorie atât pentru celebra scriitoare cât și pentru istoria României.
„21 noiembrie, 1988: De la 7 la 12, din nou la coadă la benzină. Cea de-a treia zi deci, nepunând la socoteală duminica. Evident, este ultima dată când stăm, dar cadoul făcut celor din Piatra Neamț ne-a lăsat absolut săraci și trebuie să avem o rezervă pentru un caz de urgență sau boală.
După ce stătuserăm atâtea zeci de ore, după ce ne împrieteniserăm cu cei alături de care stătuserăm, ajutându-ne unii pe alții (lui Romi - n.a. Romulus Rusan, soțul Anei Blandiana - nu i-a pornit mașina și a fost adusă o alta de la care a tras cu un cablu curent în baterie, un altul a fost împins de toată lumea pe multe sute de metri), apropiindu-ne de pompă, am început să descoperim cum unii intrau pur și simplu în față din străduțele alăturate sau din parcarea bizară din fața pompei, profitând de haosul (organizat cu grijă în acest scop)”.
Povara
Jurnalul Anei Blandiana, pe lângă sinceritate și prospețime, e o aruncare a cititorului din confortabilul prim sfert de secol XXI în măruntaiele unui regim dictatorial, muribund, din ultimul sfert al secolului XX.
Scriitoarea, prin talent, concentrare și o capacitate ieșită din comun de a descrie micile evenimente ale vieții reușește să recreeze teroarea, disperarea și irosirea din ultimul an al regimului Ceaușescu.
Toți cei care astăzi se lasă îmbătați de nostalgia promovată de Kremlin s-ar trezi și, poate, și-ar pune câteva întrebări dacă ar citi măcar două-trei pagini din cartea Anei Blandiana.
În acea perioadă, din cauza unui volum de versuri pentru copii, care-l are ca personaj pe Motanul Arpagic, poeta premiată și deja recunoscută internațional la acea vreme, e interzisă de cenzura comunistă care a asociat pisoiul scriitoarei cu dictatorul Nicolae Ceaușescu.
La vremea respectivă, Ana Blandiana avea o rubrică săptămânală de succes în revista „România Literară”.
Interdicția de a mai publica însemna, de fapt, condamnarea la sărăcie.
Fără salariu, cu cărțile scoase din librării și blocarea oricărei posibilități de a-i fi tipărite noi volume, scriitoarea intră într-o etapă a vieții care o înspăimântă, o macină și îi provoacă suferințe fizice.
Dar cu toată această povară, ea continuă să observe și să descrie lumea din jurul ei, prăbușirile morale ale unora, eroismul altora, provocările și dificultatea de a trece de la o zi la alta într-un regim totalitar în care drepturi și libertăți, ce astăzi par banale și ni se cuvin de la sine, erau călcate în picioare de puternicii zilei.
Mâncarea din cratiță
„14 noiembrie: Coadă la ouă la care două femei sărăcăcios îmbrăcate, obosite, înfrigurate, ponosite stăteau în fața mea de vorbă. Cea mai tânără (părea de 45 de ani, dar putea să aibă și numai 25) se plângea că nu mai știe ce să le dea copiilor să-și ia de mâncare la școală, că ea și al ei își iau de mâncare din cratiță sau pâine goală, dar copiilor ce să le dea?
Cea bătrână (bătrână de tot, incredibil de mică și zbârcită) o asculta fără să zică nimic, dar plină de atenție (atrăgând atenția tocmai prin amestecul de atenție și tăcere care o caracteriza) și tăcu un timp chiar și după ce mama copiilor se opri deconcertată oarecum de faptul că vorbea numai ea…”
Sunt multe provocări care, acum, după 35 de ani s-au șters chiar și din memoria celor care le-au trăit, iar cei care s-au născut după 1990 nu au avut șansa să le afle din cauza neasumării trecutului de către noii lideri politici apăruți după prăbușirea comunismului, dar și a șocului produs în societatea de trecerea de la un sistem totalitar la unul bazat pe competiție și inițiativă individuală.
Înainte de 1989, viața în România era insuportabil de dificilă, iar Ana Blandiana reușește s-o descrie în amănunt fără a transforma experiența ei într-un discurs politic sau laudă adusă eroismului personal. Prin toate cuvintele ei mărturisește că a fost ceea ce a fost și a mers înainte.
Chifle de graham
„23 noiembrie: Am reușit să iau rația de ulei (și încă de floarea-soarelui!). Nu mai aveam decât cel mult un deget în sticlă.
26 noiembrie: Zi tulbure, foarte rece, cu cerul de lână și trotuarele de sticlă. Am umblat mai bine de o oră după pâine, negăsind nici la magazinul nostru, nici la cel de pe strada Virgiliu și reușind să iau ultimele chifle de graham de la cel de-al treilea magazin. De la o brutărie la alta merg punând cu spaimă și atenție fiecare pas, întretăindu-mă cu alți oameni, la fel de înfofoliți și de atenți la picioare ca și mine”.
În aceste zile de război, când dictatorii ucid, justificându-și crimele prin refacerea gloriei timpurilor de altă dată, Ana Blandiana reușește să descrie acea lume totalitară în întreaga ei duritate, povestind aventura unei dimineți în care a pornit să caute o bucată de pâine.
Frigul, foamea și durerea sunt permanent prezente în preajma ei, dar fără a se plânge de ele, ci doar constată efectele pe care le provoacă asupra ei și asupra celorlalți.
O himeră
Din când în când, Ana Blandiana primește vești proaste despre colegi scriitori care se sinucid, despre prieteni care se îmbolnăvesc și mor sau despre cunoscuți care fug din țară. Despărțirile, unele definitive, le descrie cu seninătate, uneori bucurându-se că moartea a venit ca o izbăvire care a curmat o lungă suferință, provocată de sărăcie, boală sau singurătate.
„21 ianuarie: Toată ziua pierdută cu încercarea de a vinde vechile piese de Trabant, pe care le aveam de pe vremea când aveam Trabant și de a face astfel rost de niște bani. Vizita unui cumpărător, de fapt intermediar, propune jumătate din prețul cu care piesele se găsesc în magazin. Romi (n.a. soțul, Romulus Rusan) încearcă să discute, eu înclin să țin cu preopinentul, și pentru că sunt incapabilă să particip la o târguială (există în mine un fel de anticorpi care se produc împotriva propriilor mele interese de fiecare dată când e vorba de o chestiune de bani), dar și pentru că vreau să se termine totul cât mai repede, nu mai pot suporta pierderea timpului pe tot felul de teme ținând nu de scris, ci de viață, am senzația că mă sinucid în bucățele.”
Jurnalul Anei Blandiana e ca o aruncare în gol, fără parașută, o călătorie rapidă în care scriitoarea ne trece, rapid, prin fața ochilor o lume pe care am ascuns-o din lașitate, din lipsa curajului de a ne asuma trecutul și stânjeneala de a povesti noilor generații umilințele îndurate în anii dictaturii.