Vom auzi iarăși că la liceele de elită din orașele mari ultima medie de intrare a fost de peste 9.50, acolo unde nu e chiar peste 9.80. Vor urma dramele familiilor ai căror copii au reușit o medie de 9 și sub prag, ceea ce va prelungi procesul traumatic al integrării obligatorii în reușita socială: meditațiile vor continua, încep negocierile pentru transfer și identitatea de stigmat.
Acestea sunt tușele groase, doar că dincolo de ele avem de-a face cu copii care plătesc erorile politice și incapacitatea societății de a-și cunoaște și vindeca traumele. Și, așa cum menționează la un moment dat unul dintre personajele Zeruyei Shalev, atunci când copiii sunt cei care plătesc, lucrurile se complică: nu au cu ce să plătească, se împrumută și devin datornici pe viață. Altfel spus, trauma de acum va fi decontată în întreaga viață de adult, va trece de la an la an și dobânda se adună la datorie.
Procesul de selecție pentru licee, care deja a trecut viciat la procesul de selecție pentru gimnaziu, nu are nimic de-a face cu competiția, cu formarea intelectuală, cu crearea unei generații mai sănătoase cultural, intelectual și emoțional. Din contra, viciile generațiilor din urmă se potențează și formează straturi groase de inadecvări și mai degrabă de fentare a formării intelectuale decât de consolidare a acesteia. Cu cât mediile de intrare la liceele „de top” cresc, cu atât apatia socială și entuziasmul cultural al copiilor și părinților scad, antrenând un proces de neîncredere generalizată în capacitatea instituțiilor de a recunoaște și privilegia draptatea, corectitudinea, meritul.
Și tocmai acum, în săptămâna testelor naționale, justiția a decis ca Piedone să fie eliberat, ștergând astfel orice reparație minimală făcută celor care au murit în Colectiv, validându-le celor mulți această anticipare a răului care se întâmplă în mod necesar în România. În țara în care dreptatea socială nu funcționează, are copilul meu o șansă să reușească, fără meditații de când intră în primul an de școală?, se întreabă justificativ mulți dintre părinți. De fapt, lucrurile stau pe dos: un copil antrenat să se supună sistemului va fi parte a unei generații conformiste, într-o epocă în care politicienii populiști, autoritari, extremiști sunt în ascensiune. Adică șansele îi scad și pe termen lung rămâne cu statutul de datornic.
Pot părinții să spargă acest cerc vicios? Sunt câțiva temerari care o fac, fără ca asta să le alimenteze anxietatea că al lor copil va rata. Este însă greșit și mai ales ineficient să lăsăm asta în mâinile părinților, o generație fracturată de strategia politicienilor de la putere, din ultimii ani, de a eroda și compromite tocmai încrederea în instituții.
Pot profesorii să spargă cercul vicios și să redea școala învățării și formării socio-intelectuale a copilului? Mai ales acum, după greva care a cerut și obținut solidaritatea socială, așteptarea e ca ei, profesorii, să redea școlii demnitatea despre care au vorbit în timpul grevei. Vor renunța ei la meditațiile industrializate, vor lucra la o programă școlară care să urmărească potențialul intelectual, nu nota obligatoriu mai mare de 9? Se vor pregăti și forma cultural în fiecare zi, în așa fel încât să pună pe masa copiilor teme care fac parte din dezbaterea culturală a lumii? Vor forma o masă critică, necesară reformării reale a educației?
Asta ar fi singura fereastră de oportunitate pe care școala românească o are, masa critică a cadrelor didactice, care să pună presiune pe decidenții politicii, așezând pe masa acestora propuneri concrete, reale, asumate și responsabile de reformă.
Școala românească a ajuns într-o etapă post-traumatică, în care victimele nu mai știu cum să-și povestească trauma și cum să oprească transmiterea ei transgenerațională, în toate registrele: sărăcia educațională, adică moștenirea accesului limitat la educație de calitate, condiționată de potența financiară a părinților; apatia intelectuală; cultura fentării sistemului în celelalte aspecte ale vieții, ca unică formă de rezistență personală.