Suntem în 1939, în plin stalinism, când în Rusia apare o micro-epidemie de ciumă pulmonară. Bacteria este transportată la Moscova de către un cercetător dintr-un oraș de provincie care manipulează prost eprubeta și devine astfel, fără să știe, sursa 0 a ceea ce ar fi putut fi o epidemie majoră, dacă răul totalitar nu ar fi reușit să… facă un bine.
Odată ce se află de bolnavul de ciumă pulmonară, boală care nu lasă în urmă supraviețuitori, sistemul sovietic se pune în funcțiune în ceea ce știe el mai bine, supravegherea și înspăimântarea omului. Însuși Beria este însărcinat să se ocupe de problemă, URSS nu își permitea nicio fisură în sistem, nici măcar naturală, o bacterie.
Pe bandă rulantă sunt identificate toate persoanele cu care sursa 0 intrase în contact. Călătorii din trenul cu care venise la Moscova sunt ridicați, noaptea, de acasă. Unii au bagajul deja pregătit, nu se știa niciodată când ajungi în Gulag și o pereche de șosete groase e necesară. Alții se grăbesc să spună soției ceea ce bănuiesc că vor fi ultimele cuvinte înainte de a dispărea în lagăr. Frizerul este și el luat de acasă. Nimeni nu scapă ochiului panoptic al sistemului, care vede tot ceea ce îi trebuie pentru a-l înspăimânta pe om atât de tare, încât ciuma să pară inofensivă.
Pentru că a fost doar ciumă!, spune cu ușurare soțul care e întors acasă după ce medicii s-au asigurat că nu poartă bacteria. A fost doar ciumă, nu a fost Gulag, aceasta este concluzia descurajantă a micului roman pe care scriitoarea rusă Ludmila Ulițkaia tocmai l-a publicat, rescriind un scenariu de acum mulți ani, despre această micro-epidemie reală pe care stalinismul a înăbușit-o, folosind aceleași instrumente pe care le folosea pentru a face răul.
O epidemie, o pandemie sunt lucruri care țin de natură. Așa cum vin, sădind boli și luând vieți, așa și pleacă, cu efortul singurilor eroi posibili în astfel de context, medicii. Și medicii sunt eroi și în cartea aceasta, pentru că medicul care realizează că are în față ciuma pulmonară se izolează cu pacientul și moare, într-un final, și el.
Lucrurile stau cu totul altfel atunci când epidemia nu e făcută de natură, ci de mâna omului, spune Ulițkaia. Când un regim folosește frica aidoma unui virus pe care îl inoculează oamenilor, unul după altul, soț după soție, mamă și fiu, tată și fiică. Când orice ai face, știi că arbitrariul totalitar te va dizloca din viața ta și te va trimite acolo de unde te poți întoarce în mod excepțional, dar în niciun caz nu îți vei relua viața de acolo de unde ai lăsat-o. Când nu e doar ciumă, ci e frică.
Ludmila Ulițkaia nu face politică în literatură. Despre Putin și regimul autoritar de putere al acestuia a scris însă în volumul de non-ficțiune și a vorbit în interviuri. În primul dintre cele patru interviuri pe care le-am făcut cu ea, publicat în Dilema, mi-a spus că nu are de ce, la vârsta ei, să îi mai fie frică de Putin. În cel mai recent dialog al nostru, la finalul lunii martie, nu s-a ferit să remarce absurdul unui lider politic care vrea să stea pe jilț, până ce jilțul se va rupe sub el, un lider care speculează fricile oamenilor în pandemie.
De aceea, nu poate fi întâmplătoare decizia de a publica romanul ciumei ascunse de Stalin tocmai acum, când rușii trăiesc într-un regim politic care asociază puterea crimei.
Este conștiința unei scriitoare care și-a început drumul professional cu genetica și înțelege astfel că frica și agresivitatea vin împreună. Cu cât mai contagioase sunt fricile oamenilor, cu atât mai agresivă e puterea politică.
Eu știu un singur lucru, că frica și agresivitatea sunt două trăsături care sunt definitorii pentru făpturile vii, nu doar pentru oameni. Astea sunt două fețe ale aceleiași medalii. Doar lucrând în mod activ și conștient cu acestea două, frica și agresivitatea, putem să încercam să ne construim un comportament uman demn. De exemplu, e de ajuns să ne gândim la acele scene, când coloane imense de deținuți, mii, zeci de mii de oameni erau escorate de o mână de gardieni. Și oamenii aceștia ar fi putut să se revolte, nu?, și să-i sfâșie în bucăți până la urma pe gardieni. Dar ei merg cuminți. Aceștia sunt niște oameni deja distruși din punct de vedere moral. Frica asta a făcut să dispară agresivitatea, a consumat-o, a mâncat-o, a făcut să dispară agresivitatea. Și așa uiți de sentimentul demnității.
Există deja mecanisme studiate, cunoscute, care iți spun cum să distrugi un om, cum să-l transformi, să-l privezi de propria lui demnitate și să faci din el un aluat. Cunoștințele acestea sunt stăpânite foarte bine de toate serviciile secrete, erau și de SS, și de KGB și sunt manuale în care studiază cum să controleze mase de oameni. Noi vedem exemple de astfel de comportament, de masă, în tot felul de situații. Pe vremuri erau demonstrațiile de 1 Mai, acum, demonstrații pe stadion. Omului îi este mai ușor, mai confortabil, să se comporte ca aceia din jur, pentru că atunci el nu trebuie să decidă cum anume trebuie să se comporte. Situația asta, a unei frici generalizate, îi face pe oameni obedienți.
Ludmila Ulițkaia, interviu cu Magda Grădinaru, 23 mai 2019
Întrebarea perfidă dintre rânduri e aceasta: Poate un regim eminamente rău să facă bine, folosind instrumentele răului? În fond, Stalin a scăpat atunci URSS de ciumă. Întrebarea e o capcană, dar una atât de grozavă, încât ai putea avea iluzia că omul poate alege. De fapt, Stalin nu a înăbușit ciuma, ci a strivit oamenii, fără ca aceștia să știe măcar de ce.
Ludmila Ulițkaia scrie o carte-avertisment, în vremuri în care fricile și sperietura de SARS-CoV2 ne-ar putea amăgi că regimurile politice abuzive sunt mai puțin rele. Iar acestea din urmă profită mereu de fricile oamenilor, dacă ne uităm nu doar către Rusia, ci și mai la Vest, la Ungaria lui Viktor Orban.