Un mit e încă luat de bun în unele cercuri, respectiv acela că hipopotamii ”transpiră” sânge. E în picioare din vremea vechilor greci, dar n-are în el pic de adevăr.
Și asta cu toate că, într-adevăr, sudoarea acestor uriași e roșiatică.
Pielea lor groasă de cinci centimetri, lipsită de păr, e foarte sensibilă la soare și arsurile cauzate de acesta și se deshidratează extrem de ușor. Pe de altă parte, în mediul în care trăiesc, Africa sub-sahariană, nu e greu deloc să te arzi.
Așa că, dacă te-ai afla suficient de aproape de un hipopotam, ai vedea cum prin porii săi își fac loc afară stropi roșiatici. Nu e vorba despre sânge și, tehnic vorbind, nici măcar despre sudoare, pentru că alte glande răspund de acest lichid.
Cu toate acestea, lichidul rezultat are o funcție asemănătoare sudorii, pentru că ajută la reglarea temperaturii corpului. Inițial incolor, acest lichid vâscos devine roșiatic, în decurs de câteva minute, pentru ca apoi să capete o nuanță maronie.
Dacă sângele ar fi fost cu siguranță spălat de apa în care hipopotamii își petrec mare parte din timp, această substanță rămâne pe pielea lor, grație unei concentrații mari de mucus.
În 2004, o echipă de oameni de știință și-a propus să afle despre ce substanță este vorba.
Au colectat lichidul alcalin și au descoperit că doi pigmenți sunt responsabili de culoare: unul roșu și un altul oranj, scrie IFL Science. Cei doi pigmenți au fost botezați „acid hiposudoric” și „acid norhiposudoric”. Ambii absorb lumina ultravioletă, acționând ca un ecran solar.
Cel roșu acționează și ca un antibiotic, oprind dezvoltarea bacteriilor patogene. Așadar, nici urmă de sânge. Se poate spune însă că hipopotamii secretă o cremă naturală cu ecran solar, care are și proprietăți antibiotice. Clar mai util decât sângele!