Una dintre cele mai ciudate vietăți ale oceanelor este peștele-undițar. Masculul acestei specii, de 60 de ori mai mic decât femela, se atașază de corpul acesteia prin mușcătură și nu-i mai dă drumul niciodată.
Țestuturile lor, inclusiv sistemul circulator, ajung să fuzioneze. El îi furnizează lichid seminal și se hrănește din nutrienții din corpul ei. Încet-încet, organele interne ale peștelui se atrofiază și dispar, iar ce mai rămâne din el sunt inima și, bineînțeles, organele genitale.
Inclusiv ochii și înotătoarele dispar încet, masculul de numai câțiva centimetri transformându-se, așa după cum se exprimă biologul Stephen Jay Gould, într-un ”penis cu inimă”.
Oamenii de știință se întreabă de multă vreme cum de corpul femelei sau chiar cel al masculului nu respinge celălalt organism. Știm cu toții de cazuri în care organele donate de la alți pacienți au fost respinse, în ciuda numeroaselor tratamente.
Un studiu publicat de jurnalul Science și citat de Live Science arată că acestor pești le lipsesc niște gene cruciale în fabricarea anticorpilor. Așa se poate explica această simbioză perfectă, în fapt un parazitism sexual, explică oamenii de știință germani, care au descifrat genomul acestui pește care trăiește la mari adâncimi în ocean.
În mod interesant, însă, ei sunt protejați de patogenii din adâncuri, deloc puțini la număr, microbi gata, la rândul lor, să paraziteze, se mai arată în raport.
