Moartea ayatollahului Ali Khamenei și continuarea atacurilor americano-israeliene ar putea determina regimul de la Teheran și forțele sale de securitate să se unească pentru a supraviețui sau ar putea avea efectul unei explozii gigantice care ar face „o gaură în navă”, provocând scufundarea acesteia și determinând actuala conducere să fugă pentru a-și salva pielea.
Acestea sunt două scenarii teoretice. În practică, insecuritatea tinde să avantajeze forțele de securitate și atunci când apar viduri de putere, cei care pot mobiliza violența sunt cei care preiau controlul, avertizează – în Foreign Affairs – Karim Sadjadpour, senior fellow la Carnegie Endowment for International Peace.
Aproximativ trei sferturi din tranzițiile antidemocratice duc la o altă formă de guvernare antidemocratică, spune Karim Sadjadpour.
„Iar când aceste tranziții antidemocratice sunt declanșate de violență externă sau internă, probabilitatea unei tranziții democratice este mult mai mică. Statistic, probabilitatea ca Iranul să treacă la o democrație seculară reprezentativă stabilă este redusă, chiar dacă eu cred că societatea iraniană este pregătită pentru o astfel de schimbare”, adaugă expertul.
Karim Sadjadpour a avansat mai multe scenarii de evoluție a Iranului încă din toamna anului și acum, după cum a și explicat, înclină spre cel în care conducerea autoritară păstrează puterea. Pe plan intern, regimul ar putea rămâne intact și ar putea deveni la fel de brutal precum cel din Coreea de Nord – chiar mai brutal decât a fost în ultimele săptămâni, după ce a ucis mii de iranieni.
Primul scenariu – un Iran ca Rusia
Republica Islamică de astăzi seamănă cu Uniunea Sovietică în ultimele sale etape: își susține ideologia epuizată prin mijloace coercitive, conducerea sa rigidă se teme de reforme, iar societatea s-a îndepărtat în mare măsură de stat.
Atât Iranul, cât și Rusia sunt țări bogate în resurse, cu o istorie mândră, culturi literare renumite și secole de nemulțumiri acumulate. Fiecare a fost transformată de o revoluție ideologică – Rusia în 1917, Iranul în 1979 – care a căutat să rupă cu istoria și să construiască o ordine radical nouă.
Ambele au încercat să răzbune trecutul și să impună o nouă viziune în țară și în străinătate, provocând devastări nu numai propriului popor, ci și statelor vecine. În ciuda ideologiilor lor opuse – una militant ateistă, cealaltă teocratică – paralelele sunt izbitoare.
La fel ca în cazul Uniunii Sovietice, Republica Islamică nu poate ajunge la o înțelegere ideologică cu Statele Unite, paranoia sa se autoîmplinește, iar regimul poartă în sine semințele propriului declin.
Prăbușirea sovietică a fost accelerată de reformele lui Gorbaciov, care au slăbit controlul central și au dezlănțuit forțe pe care sistemul nu le-a putut controla. În anii 1990, anarhia, jafurile oligarhice și inegalitatea uluitoare au alimentat resentimentul și deziluzia.
Din această agitație a apărut Vladimir Putin, un fost ofițer al KGB, agenția de securitate sovietică, care a promis stabilitate și mândrie, înlocuind ideologia comunistă cu naționalismul alimentat de resentimente. În calitate de președinte, s-a prezentat ca restauratorul demnității Rusiei și al locului cuvenit al acesteia în lume.
Citește integral articolul Iranul – scenarii de evoluție: de la cel tip Coreea de Nord, la cel de tip Turcia pe Curs de Guvernare.