Povestea bărbatului care a mers 3.700 km pentru a ajunge la iubita lui, care se afla la 10 km distanţă

Povestea bărbatului care a mers 3.700 km pentru a ajunge la iubita lui, care se afla la 10 km distanţă

Un bărbat din Ucraina a parcurs 3.700 km pentru a se putea întâlni din nou cu părinții și logodnica sa, care locuiesc la doar 10 km distanță.

The Guardian spune povestea lui Serghei Belyaev, un tânăr de 32 de ani, din satul Ţirkuni, care în mod normal ar face 10 minute cu mașina de la casa lui până la logodnica sa din Harkov. Asta până când a venit războiul. Forțele ruse au avut nevoie de doar câteva ore pentru a pătrunde în satul lui Belyaev pe 24 februarie, în timp ce înaintau spre Harkov, cel mai apropiat oraș mare de granița cu Rusia.

Viețile din Ucraina s-au schimbat total în acea dimineață. Pentru Belyaev, prima linie a celui mai mare conflict din Europa de după Al Doilea Război Mondial se află acum între el și iubita lui, Natalia Drozd, dar şi între el şi părinții lui.

Drumul obişnuit spre oraș a devenit impracticabil, iar Belyaev era îngrijorat pentru mama lui bolnavă și hotărât să fie alături de iubita lui îngrozită de război.

Atunci Belyaev, un jucător profesionist de poker, a avut o idee: Ce-ar fi să o ia prin Rusia până în Letonia, de acolo prin Lituania și Polonia și apoi înapoi în Ucraina, pentru a reveni la Harkov din vest? Era un pariu nebunesc chiar şi pentru un jucător de poker, dar nu imposibil.

https://interactive.guim.co.uk/uploader/embed/2022/05/archive-2-zip/giv-6562X2nFQea2nZll/Round-trip-route_map-mobile_300.png
Foto: The Guardian

Ceea ce a urmat a fost o aventură extraordinară care l-a adus pe Belyaev în atenția poliției secrete a Kremlinului, FSB, care l-a suspectat pe bună dreptate că furniza informaţii despre pozițiile armatei Rusiei forţelor ucrainene.

A traversat orașe aflate sub bombardamente și au existat şi momente de îndoială. „Dar scurte, pentru că trebuia să ajung la logodnica mea”, spune el.

În primele zile ale războiului, Belyaev și fratele său Iuri, în vârstă de 45 de ani, au fugit din Ţirkunî, care era în flăcări, spre Strilecha, un sat aflat la mică distanță spre nord, care a fost ocupat, dar nu mai era bombardat.

Belyaev a început să vorbească cu familiile care doreau să ajungă în Polonia. A decis că se va alătura unui convoi de patru mașini. „Mașina mea avea nevoie de reparații la frâne și la transmisie”, își amintește el. „A făcut zgomote groaznice, dar nu a existat altă opțiune.”

Yuri, care are o boală de inimă, a ales să rămână în urmă pentru a avea grijă de câinele lor.

Locul lui în mașină a fost luat de doi străini: Emil, 28 de ani, și logodnica lui Emil, Katya, 22.

A plecat pe 4 aprilie cu un convoi de refugiaţi

Pe 4 aprilie, au pornit. A fost un început cu emoţii mari. „Ne-au spus soldații ruși că granița aflată la un kilometru distanță va fi deschisă. Dar nu era”, își amintește Belyaev.

Singura opțiune viabilă a fost să conducă 70 km prin teren ocupat de ruşi, până la un al doilea punct de trecere a frontierei. „Acești 70 de km au fost cei mai grei”, spune Belyaev. „Au fost multe puncte de control și, la jumătatea drumului, am ajuns la niște soldați ruși care nu ne-au lăsat să trecem.”

Convoiul a fost întors din drum. Au fost îndrumați de soldați către o tabără de filtrare aflată într-o clădire administrativă. Viețile le erau în pericol. „Am fost interogați cu toții. Erau foarte suspicioși față de Emil, care era din Lugansk și nu avea pașaport, deoarece fusese ars la începutul războiului. Telefonul i s-a stricat și din cauza umidității din pivnița unde se ascunsese de bombardamente.”

Emil a fost dezbrăcat până la lenjerie, astfel încât soldaţii să poată căuta tatuaje, care ar putea oferi dovezi ale unei afilieri militare.

Apoi, au trecut la telefonul lui Belyaev. „Am șters totul”, spune el. „Dacă nu aș fi făcut-o, aș fi murit. Nu am stat cu mâinile în buzunare când a început războiul. Am trimis locații ale convoaielor militare rusești prietenilor din apărarea civilă”.

Până la urmă, tot grupul a fost lăsat să plece. Doar că nici nu ştiau dacă se află pe drumul cel bun, deoarece nu exista Internet mobil, nici semne rutiere. „A trebuit să traversăm un pod în satul Rubijne. L-am văzut când se construia, când aveam 10 ani şi fratele meu m-a dus la pescuit”, spune Belyaev. Acum era în ruine. „I-am văzut nașterea și i-am văzut moartea”, adaugă el.

Mai era o singură bandă pe care se putea trece. „Am fost îngrozit în acel moment. Dedesubt era o cădere de 20 de metri până la râu.”

Dar au reușit să traverseze, iar la următorul punct de control convoiul de mașini nu a mai fost oprit.

Starea de spirit a grupului era mai bună. Dar atunci unul dintre șoferi a lovit puternic o groapă. Roțile din față ale mașinii au fost grav avariate și nu avea nicio modalitate de a finaliza călătoria.

Au condus până în cel mai apropiat oraș, Vovchansk, cu inima grea. „Dar din nou noroc pur”, spune Belyaev. „Prima persoană pe care am întrebat-o unde ar putea fi un garaj a spus că este mecanic. A reparat mașina atât de repede încât am putut porni imediat.”

Era ora 19:00 și granița trebuia să se închidă la 20:00. Dar mecanicul era încrezător că vor trece. „Ne-am dus, dar totul era întunecat”, își amintește Belyaev.

„Eu eram prima mașină. Apoi, de nicăieri, chiar în fața mea, a apărut un soldat cu o mitralieră. Ajunsesem la graniță.”

A fost nevoie de cinci ore pentru a trece după o interogare amănunțită.

La ora 3 dimineața în a doua zi, se aflau în Rusia lui Putin. „I-am trimis un mesaj Nataliei spunându-i unde mă aflu şi că acolo era mai sigur”, spune Belyaev.

„De fapt, era supărată pentru că lăsasem câinele în urmă. Nu i-am spus despre planul meu de a reveni. Îmi era teamă că mi-ar fi interceptat ruşii telefonul.”

Convoiul şi-a continuat drumul, îndreptându-se spre Belgorod, cel mai apropiat oraș mare din Rusia. Aproape imediat, li s-a făcut semn din nou. Erau nişte agenţi FSB.

„Fiecare dintre noi a fost interogat din nou”, spune Belyaev. „Dar știam că telefonul meu era curat. M-au întrebat despre meseria mea. Vreo 20 de minute le-am vorbit doar despre poker.”

Au ajuns la Belgorod în jurul orei 5 dimineața, unde au dormit în mașinile lor, în fața unui supermarket. „Dar acesta era teritoriul inamicului. Știam că trebuie să dormim mai puțin și să conducem mai mult.”

S-au trezit din nou două ore mai târziu.

Călătoria i-a purtat apoi prin Kursk, Roslavl, Smolensk și Velikiye Luki, unde au ajuns la ora 5 dimineața în ziua următoare. Epuizați, au ajuns în cele din urmă la punctul de trecere a frontierei Ubylinka spre Letonia, la ora 10 dimineața, pe 6 aprilie.

În sfârşit, aer liber

A fost nevoie de 16 ore pentru a trece de controlul la frontieră. „Dar a fost o ușurare”, își amintește Belyaev.

„Am simțit că sunt din nou un bărbat cu drepturi. Am sunat-o pe Natalia și pe părinții mei și i-am spus despre planurile mele reale. Natalia a spus: „Ai șansa să stai în siguranță. Ar trebui să stați acolo pentru că bărbații între 18 și 60 de ani nu au voie să părăsească Ucraina. Putem fi împreună când războiul se termină”.

Belyaev nu a avut timp să se gândească la asta. Era ora 2 dimineața și se confruntau cu o călătorie de 1.000 km către Polonia. La amiază s-au oprit la Kaunas, în sudul Lituaniei. „Acesta a fost primul wi-fi – în McDonald’s. Mi-am sunat prietenii și părinții".

Convoiul a pornit din nou, de data aceasta către Varșovia, sosind la ora 19:00. Colegii săi de călătorie ajunseseră la destinație: o sală mare de expoziții transformată într-un centru pentru refugiați.

Belyaev a trebuit să ia o decizie. Şi s-a gândit timp de șapte zile la Varșovia. Riscurile păreau mari. Era şi bolnav de Covid și simptomele se agravau. Dar a simțit că trebuie să meargă mai departe.

„I-am spus Nataliei că vreau să mă întorc”.

Pe 14 aprilie, Belyaev a părăsit Varșovia spre granița Rava-Ruska, alăturându-se unui convoi umanitar. Au ajuns la Liov, cel mai vestic oraș al Ucrainei, la miezul nopții, au încărcat niște provizii și au pornit. Acum se aflau în Ucraina bombardată: fiecare drum reprezenta un risc.

„O mulțime de drumuri erau închise, asta a adăugat probabil 100 km călătoriei mele de 550 km. Dar asta nu înseamnă nimic atunci când conduci 3.700 km pentru a ajunge acasă, la 10 km distanţă”, râde Belyaev.

A ajuns la Kiev, la prânz, pe 15 aprilie, și a dormit la un prieten – era într-un pat pentru prima dată în 11 zile.

În dimineața zilei de 18 aprilie, a părăsit Kievul spre Poltava, un oraș la jumătatea drumului spre destinație, unde locuia fratele său mai mic. „A fost prima dată când am condus singur”, spune Belyaev. „Mi s-a părut greu.”

În Poltava, el a luat medicamente pentru părinții săi și acum se afla în drum spre prima linie a războiului din Ucraina, unde satul său a rămas blocat și se dădea bătălia pentru Harkov.

Dar Belyaev nu avea dubii. Era poate chiar timpul pentru o mică surpriză. „L-am sunat pe tatăl meu și i-am spus că un voluntar este aproape cu provizii, așa că ar trebui să coboare”, zâmbește Belyaev. „Și m-a găsit pe mine jos”. Bărbaţii s-au îmbrăţişat, iar mama lui a plâns.

Apoi, la doar 50 de metri de casa Nataliei, a fost oprit de poliție. „Erau suspicioși cu privire la păturile din maşină și la starea în care se afla vehiculul. Au întrebat dacă am dormit în maşină și de ce. Doar ștampilele de pe pașaport i-au convins de povestea mea.”

În sfârșit, s-a întors, însă, la femeia pe care o iubea. A luat Belyaev decizia corectă să se întoarcă? Natalia zâmbește: „Acasă este acasă”.

Ziua 88 de război în Ucraina - desfăşurarea evenimentelor