Zece ani a dus bătălia cu moartea și suferința bolnavilor de cancer în fază terminală cărora le-a acordat asistența paliativă. În urmă cu un an a schimbat frontul și s-a dedicat altui război teribil. Acela cu Covid, într-un spital suport din Brașov.
Povestea medicului specialist boli infecțioase Eugen Bleotu este cutremurătoare, despre miracol și disperare, despre dragoste și greșeală, despre suferință și speranță:
„Ne vedeau că pe niște Dumnezei și nu suntem Dumnezei, suntem oameni care reușim să facem până la o anumită limită. Dincolo de acea limită, doar Dumnezeu reușește să mai facă un miracol”.
O poveste în egală măsură despre sacrificiu și risc asumat: „M-am dus la luptă știind că voi fi infectat. Întrebarea nu era dacă, ci când se va întâmpla. Dumnezeu cred că a făcut să fiu afectat în momentul în care am fost pregătit”. Și-a îmbolnăvit și soția, a trăit vinovăția și teama.
Dar a și învățat enorm despre sine, despre limitele sale, despre oameni și lume: „Cred că schimbarea trebuie să pornească de jos, de la fiecare dintre noi. Dacă eu, dumneavoastră, toți ne vom schimba într-un sens bun, atunci se va schimba și societatea. Poate nu în generația noastră, dar cu siguranță după noi va fi mai bine”.
Eugen Bleotu este medic specialist boli infecțioase și director medical la HOSPICE Casa Speranței Brașov.
Ne îndreptăm spre al treilea val al pandemiei?
Este posibil, având în vedere că țările vestice sunt deja în al treilea val. Mai devreme sau mai târziu, totul depinde și de noi, vom ajunge acolo, important e să ajungem cu o imunizare bine făcută și atunci impactul va fi mai mic.
Avem dimensiunea reală a extensiei Covid? Ministrul Sănătății avea unele îndoieli.
Le am și eu, din păcate. Cred că numărul real este cu mult mai mare, nu pot spune cu cât. Să zicem că la o persoană infectată mai sunt încă cel puțin 3-4 nedeclarate.
S-a făcut un an de la primul caz de Covid confirmat în România. Suntem cu mult mai pregătiți acum în fața unui probabil al treilea val?
Tot ceea ce știam a fost ințial pus sub semnul întrebării. A fost o luptă între emoțional și rațional, cea mai grea luptă. Adaptarea emoțională e foarte grea.
Aș vrea să cred că suntem mai pregătiți. Cred că în sistemul sanitar înțelegem mai bine boala, dar noutăți vor fi în continuare.
Și nu e suficient să ai medici foarte bine pregătiți, trebuie să ai asistente suficiente și bine pregătite, infirmiere, psihologi. Un pacient nu are nevoie doar de o schemă de tratament, ci de îngrijire.
Pacientul nu e ca o mașină dusă în service ca să îi schimbi plăcuța de frână. Este un conglomerat de suferință fizică, psihică, socială. Există și impact economic, inclusiv asupra familiilor.
Și nu e vorba doar despre impactul unui val mare asupra sistemului, ci și despre valuri mai mici, dar dese. Nu valul mare doboară malul, ci valurile mici și repetate.
Ați vorbit despre lupta dintre emoțional și rațional. Adică?
Teama poate duce la un eșec al raționalului. De exemplu, până în februarie anul trecut era vorba despre medicina bazată pe dovezi, pe studii clinice de amploare.
Sub tensiunea virusului am ajuns să punem în practică și lucruri cu nivel de evidență mai redus, despre care știam că e posibil să nu funcționeze. Din teama de a nu pierde pacientul am trecut dincolo de rațiune și ne-am implicat emoțional. Ca dovadă, protocoalele au tot fost schimbate, s-a renunțat la medicamente insuficient eficiente.
Cred că ar trebui să revenim la medicina bazată pe dovezi. În cărțile de boli infecțioase din anii ‘80- ‘90 scrie că amploarea unei infecții virale nu e localizată la nivelul căilor respiratorii, ci poate afecta întregul organism. Puteam așadar bănui că impactul coronavirusului nu va fi limitat la sistemul respirator.
Lucrurile trebuie judecate cu calm, la rece.
Ați trăit impactul dintre rațional și emoțional în relația cu pacienții?
Cu siguranță! Mai ales în primele luni de pandemie lupta nu a fost neapărat cu starea fizică a pacientului, ci cu stările și emoțiile induse de carantinarea lui în spital. Ne dădeam seama că nu are rost să fie ținut în spital, dar legislația era așa făcută încât să protejeze societatea.
Lupta emoțională a fost foarte grea, a fost greu să consiliem pacientul, să avem răbdare cu el, să îi înțelegem suferința.
Ce suferințe psihice ați identificat la pacientul Covid?
Unii nici nu știau exact de ce au ajuns în spital. Se trezeau într-o secție cu oameni îmbracați în costume de cosmonaut. Când nu înțelegi, devii suspicios, începi să iți pui întrebări despre șansele pe care le ai, despre impactul bolii asupra celor din jur, apare anxietatea, uneori depresia.
În plus, pacientul vine cu un bagaj emoțional care își pune amprenta. E foarte important să vedem în pacientul nostru un întreg fizic, psihic, spiritual. În fața unei patologii în care lumea numără mai mult morții, temerile sunt foarte mari.
V-ați simțit uneori la limită?
Psihic, nu. Fizic, da. Secția avea peste 80 de pacienți, eram un singur infecționist, pentru că spitalul de neurologie nu are așa ceva.
Am făcut 10 ani de zile îngrijiri paliative, deci psihoemoțional eram pregătit și când am fost rugat să ajut în spital am spus imediat da.
Dar pentru colegii mei a fost o teamă importantă. Teama de a nu face ceva greșit, de a nu–și depăși competența profesională. Neurologii, psihiatrii trebuiau să facă față unei patologii cu care nu erau obișnuiți.
În ultimele luni mi-a fost însă greu, partea fizică și-a pus amprenta. A munci de la 7-8 dimineața până la 12 noaptea e greu.
În echipament non stop?
Da. Nu aveam timp nici să mă hidratez, să mănânc. Au fost puține momente în care am reușit să ies din mediu ca să-mi refac forțele.
Nu v-ați temut de greșeală din cauza epuizării?
Dorința de a face bine îți dă un nivel de adrenalină destul de ridicat. Și sigur că teama există. Dar ceea ce mă scotea din starea de tensiune era comunicarea cu pacientul. Este ceea ce îl încărca pe el, dar și pe mine.
Cum să comunici omenește și cald cu pacientul din costumul de cosmonaut?
Când sufletul e cald, dornic să ajute, ochii transmit multă informație. Timbrul vocii e important. Am fost lângă pacient de la început, nu am comunicat din cadrul ușii, cu riscurile de rigoare.
A pune mâna pe pacient, a discuta contează mult. Și trebuie să-i acorzi timp, 10 minute nu sunt suficiente.
Ați pierdut pacienți?
Da. Am avut pacienți cu suferință foarte ușoară, asimptomatici, care au trecut ușor. Media au fost suferințe ușoare și atunci aveam timp să comunicăm mai mult pe partea emoțională. Am avut însă și pacienți la ATI, o parte nu au trecut.
Ați trăit și minuni?
Da. Au fost pacienți cu afectare pulmonară importantă, care au ajuns la noi cu accidente vasculare secundare Covid și cărora în primele zile nu le dădeam nicio șansă. Dar după câteva săptămâni zâmbeau, începeau să comunice, apoi ajungeau acasă. Da, au fost și miracole.
Și invers? Pacienți pe care îi credeați scăpați și deodată au murit?
Mai puțini, dar da. Au plecat, pentru mine cuvântul a murit este destul de... Eu consider viața ca o trecere. Au plecat la Domnul.
Pacienți pe care îi lăsai seara bine și a doua îi găseai deteriorați brusc, dintr-un AVC. Sunt cele mai dureroase cazuri, pentru că te întrebi cum de nu ai reușit să faci pacientul bine, dacă ai greșit, dacă puteai să faci mai mult.
Niciunul dintre pacienți nu a plecat tânăr și fără o patologie preexistentă, cu cel puțin două comorbidități.
Cei care pleacă fără ceva cunoscut în antecedente cu siguranță au ceva care nu a fost pus în evidență din varii motive.
Ați avut cazuri care v-au marcat în mod special?
Mi-a rămas în memorie fiecare pacient pe care l-am pierdut. Dar cel mai mult m-a marcat poate suferința celor din jur, suferința familiei.
Nereușind să ajungă la pacienți în spitale, singura cale de comunicare era prin mijloace audio video sau prin ceea ce transmiteam noi. Am ajuns să trăiesc intens nu numai trauma pacientului, ci și pe a familiei.
Copiii care au determinat ca părinții lor să fie infectați au avut un sentiment de vină enorm. Ne îndemnau să facem tot ce putem să îi facem bine pe părinții lor pentru a nu îi încărca cu această suferință.
Că aveau 20, 30 sau poate 40 de ani, toți trăiau același chin, aceeași vinovăție care ne determina pe noi să facem mai mult, să luptăm mai mult.
Ne vedeau ca pe niște Dumnezei și nu suntem Dumnezei, suntem oameni care reușim să facem până la o anumită limită. Dincolo de acea limită, doar Dumnezeu reușește să mai facă un miracol.
Au fost miracole și unii au ajuns să ne contacteze după săptămâni, luni după aceste evenimente. Dar pentru cei care nu s-au mai văzut cu cei dragi trauma a fost enormă.
Sub presiunea acestei suferințe la care ați fost martor în permanență, ați avut vreodată tentația să încalcați limitele? Mă gândesc la scandalul Ivermectinei, au fost medici care au susținut folosierea ei chiar neautorizată.
Nu. Nu am trecut la aceste tratamente experimentale pentru că nu este etic. Nu o să fiu niciodată de acord să testez asemenea preparate în încercarea de a salva. În medicină este important să nu faci rău pacientului.
Orice medicament pe care l-am introdus în shemele de tratament a fost doar după ce l-am studiat.
Medicina bazată pe dovezi nu s-a terminat la 1 februarie 2020. Va rămâne validă atâta timp cât lumea medicală decide că nu există altă cale de urmat. Restul nu sunt căi înțelepte. Medicamentele nu trebuie promovate emoțional, ci rațional, cu toate dovezile în spate.
Ca medic și ca om v-a schimbat criza asta? Sunteți diferit de 1 februarie 2020?
Eu cred că da. Sunt mult mai atent la ceea ce mi se oferă. Am avut foarte multe de învățat din fiecare lucru care se întâmplă, din relația directă cu pacientul, din relația cu familia, din relația pe care am avut-o cu ai mei colegi.
Sper ca toți să fi învățat că trebuie să fim foarte atenți. Să gândim de două, trei, patru ori și după aia să punem în practică. Măsurăm de câte ori este necesar și după aceea să tăiem.
Și am mai învățat încă un lucru: atunci când avem în îngrijire un pacient suntem o echipă medicală, asistentele medicale, îngrijitoarele sunt foarte importante. Nu putem avea un sistem medical optim decât cu cadre medicale bine pregătite la toate nivelurile.
Dacă după vizită ne strângem și facem analiza complexă a cazului, cred că vom reuși să abordăm pacientul din punct de vedere fizic, psihic, emoțional mult mai adecvat.
Ați fost infectat cu Covid?
Da, la trei luni jumătate după intrarea mea în luptă. Am avut o formă simptomatică, pot să spun ușoară, suferința a fost de 24 de ore, ulterior a fost o stare de oboseală care a trecut destul de repede.
În perioada respectivă trebuia să stăm în spital. Mi-ar fi fost ușor să ocolesc regula, dar mi-am zis că dacă sunt medic trebuie să fiu și pacient cum trebuie.
Dar medicul pacient s-a temut atunci când a realizat că este infectat?
Nu, nu, niciodată. M-am dus la luptă știind că voi fi infectat. Întrebarea nu era dacă, ci când se va întâmpla. Dumnezeu cred că a făcut să fiu afectat în momentul în care am fost pregătit.
Probabil că atunci a fost și momentul în care a trebuit să fac o mică pauză. A fost un efort foarte mare în trei luni și jumătate și nu știam să mă opresc.
În trecerea prin boală și prin ce a urmat legat de ea a trebuit să mă opresc, să regândesc puțin raportarea la profesie, la familie, la pacient și din punctul de vedere al omului.
Până atunci eram un profesionist care nu știa ce înseamnă oboseala, familia. A trebuit să îmi dau seama că sunt om, am limitări fizice, psihice, familie, prieteni și că trebuie să revin la o viață cât de cât normală pentru a putea merge înainte.
Cred că dacă aș fi mers mai departe pe aceeași cale, nu aș fi ajuns undeva bine.
V-ați temut pentru familia dvs?
Da, m-am temut. În primele trei luni am stat departe de familie. Prin bunăvoința unei doamne am beneficiat de o locuință să zicem de serviciu. Și nu a fost singura din Brașov care a pus la dispoziție o locuință pentru medici.
După trei luni de zile am hotărât să mă duc acasă, la două săptămâni după aceea am făcut boala și am dat-o soției. Copiii nu au fost afectați. Am fost internat împreună cu soția.
Și v-ați simțit vinovat?
Da. M-am gândit ce m-a făcut să mă duc acasă, nu puteam să mai stau încă 2-3 săptămâni? Dar Dumnezeu are planurile lui și poate știa mai bine de ce, cine și cum.
Soția mea nu mi-a reproșat absolut nimic, a înțeles care e datoria. A fost lângă mine și înainte de suferință, și în boală, este și acum alături de mine în încercările pe care le avem. Cred că fără familie și fără Dumnezeu nu am putea să mergem mai departe.
E foarte interesant că pe de-o parte îmi vorbiți foarte mult de medicina bazată pe dovezi, dar pe de altă parte faceți mereu recurs la Divinitate, ceea ce poate părea oarecum contradictoriu.
Nu este contradictoriu deloc. Dumnezeu ne învață să facem lucrurile înțelept, Dumnezeu lucrează prin oameni, lucrează prin mine, prin dvs, prin cei din jurul nostru în viețile fiecăruia din jurul nostru.
Ne-a dat înțelepciune să căutam, ne-a facilitat să găsim aceste opțiuni terapeutice și nu numai. Este o îmbinare, deci nu cred că se exclud unul pe altul. Dumnezeu spune: caută, cercetează și abia după aceea poți să îți faci o opinie.
Și dacă Dumnezeu ne-a îndemnat la înțelepciune, cred că ea trebuie să ne ghideze în orice lucru pe care îl vom face și inclusiv în practica noastră medicală.
Dacă Dumnezeu mă îndeamnă să îmi iubesc aproapele, să nu fac fapte care pot să traumatizeze fizic, psihic, pe cei din jurul meu, acest lucru înseamnă și o bună practică medicală, și o bună practică științifică.
Au fost și contradicții. Vă dau exemplul linguriței de împărtășanie, la care unii prelați nu au vrut să renunțe în pofida recomandărilor medicale. Sau scandalul unor adunări religioase în pofida recomandărilor.
Avem obiceiuri. Câteodată nu sunt obiceiurile și dorințele lui Dumnezeu, dar au rămas și sunt promovate. Cred că fiecare dintre noi trebuie să vedem care este voia lui Dumnezeu.
Nu sunt în măsură să spun dacă acest lucru este bun sau rău din punctul de vedere al relației cu Divinitatea, dar cei care sunt în măsură cred ar trebui să evalueze din nou ceea ce este important în această relație și ce vrea Divinitatea, de fapt, de la noi.
Vrea niște obiceiuri sau vrea o relație intimă care să ducă la o dezvoltare adevărată a omului emoțional, spiritual și fizic?
Cu alte cuvinte, să refuzi folosirea linguriței nu înseamnă necredință, ci înțelepciune?
Dumnezeu ne învață să facem lucruri înțelepte și nu cred că Dumnezeu în dragostea lui față de oameni ne îndeamnă să facem lucruri care nu sunt înțelepte.
Lingurița este o chestiune mai mult legată de obiceiuri, dar v-am spus că nu sunt în măsură să pot decide lucrurile acestea. Sunt cu siguranță oameni cu mult mai înțelepți ca mine, sunt ierarhi, preoți, pastori.
Dar medicina bazată pe dovezi spune că nu prea e bine.
Da, din punct de vedere medical nu este înțelept.
Despre relele pe care le-a adus pandemia vorbim în permanență, încă nu am terminat să le inventariem, dar oare a existat și un bine în rău?
Cu siguranță sunt și lucruri bune. Cred că unul este să fim mult mai atenți la cei din jur și sper că acest lucru să fie și mai departe. Atunci când vrem că celui din jur să îi fie bine, trebuie să facem tot ce este posibil că să avem grija de el.
Cred că am învățat că izolarea nu este un lucru bun, nu este de dorit decât pentru o perioadă limitată și atunci sper că pe viitor lucrurile să fie mult mai atent făcute.
Iubirea față de aproapele nostru înseamnă și să porți masca. Este foarte important să îi protejăm pe cei din jurul nostru.
E foarte important să facem vaccinul. Vaccinul nu e mască și poate în etapele inițiale de contact cu virusul să putem încă să îl transmitem, dar nu pe o perioadă foarte lungă, pentru că organismul reușește să-l neutralizeze.
Sper ca din toate aceste lucruri să fi învățat că iubirea aproapelui este mult mai importantă decât celelalte lucruri și la fiecare decizie pe care trebuie să o luăm noi trebuie să ne gândim dacă îl putem afecta pe cel de alături, dacă îi putem provoca o traumă. Trebuie să ne pese!
Fiecare om va trebui să treacă prin filtrul minții ceea ce a observat și să pună în aplicare. Ne vom schimba când fiecare dintre noi ne vom decide să ne schimbăm. Atunci se va schimba și societatea noastră.
Degeaba va vrea, poate, conducerea să ne schimbe pe noi. Dacă noi nu vrem să ne schimbăm nu o să ne schimbăm niciodată.
Mi-a plăcut foarte mult ce a spus Kennedy: întreabă-te pe tine ce poți face tu pentru țară și apoi întreabă ce poate să facă țara pentru tine. Cred că schimbarea trebuie să pornească de jos, de la fiecare dintre noi.
Dacă eu, dumneavoastră, toți ne vom schimba într-un sens bun, atunci se va schimba și societatea. Poate nu în generația noastră, dar cu siguranță după noi va fi mai bine.