Alegerile europarlamentare bat la ușă și temerile sunt tot mai mari că partidele extremiste, populiste și naționaliste vor obține rezultate care pot schimba cursul proiectului Uniunii Europene.
Dacă unii astfel de lideri politici declară deschis această intenție, alții au lucrat ani buni la imaginea lor, pentru a poza în ceea ce nu sunt și nu au de gând să devină.
Un astfel de caz este Marine Le Pen, iar cei de la Politico au analizat traseul ei de-a lungul celor peste 10 de ani de când a preluat conducerea partidul de la controversatul ei tată.
Bătrânul căpcăun
În 1987, un politician blond, cu ochii mijiți și cu buze subțiri numit Jean Marie Le Pen era întrebat la un post de radio francez dacă el crede că 6 milioane de evrei au fost uciși de naziști în camerele de gazare.
Și-a început răspunsul cântărind întrebarea de parcă fusese pus să-și spună părerea despre existența OZN-urilor, și-a căutat cuvintele și apoi a decretat că moartea a 6 milioane de evrei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost un detaliu minor în marea schemă a războiului și că este un subiect de dezbatere între istorici.
Nu era nici pe departe prima afirmație scandaloasă a fostului soldat în Războiul Algerian. Până la începutul anilor '80, Le Pen își crease cu entuziasm imaginea de răufăcător de desen animat în peisajul politic francez, adoptând ca accesoriu inclusiv un petec pe ochi, precum pirații.
În calitate de lider al partidului de extremă-dreapta Frontul Național, până în 1987, fusese condamnat de mai multe ori pentru incitare la ură rasială, pe lângă faptul că apărase utilizarea torturii de către forțele franceze în Algeria. În anii '50, Le Pen a susținut chiar că a ordonat torturarea deținuților, pentru ca ulterior să-și retragă afirmațiile. Întrebarea dacă a făcut-o sau nu a rămas subiectul unei controverse vii.
Însă negarea Holocaustului a fost detaliul care l-a făcut să rămână în memoria colectivă ca o caricatură umană care a adunat tot ce era mai urât în istoria poporului francez. Și atât de puternic s-a înrădăcinat această imagine, că s-a transmis cu ușurință asupra fiicei sale, Marine.
Albirea grelei moșteniri
Devenită noul președinte al Frontului Național în 2011, tânăra Le Pen a fost considerată o versiune feminină, cu părul mai lung, a tatălui ei.
A ajutat la acestă percepție și faptul că, la acea vreme, mulți dintre locotenenții tatălui ei se aflau încă în conducerea partidului, dar și talentul său de a stârni indignare, ca și părintele ei. De amintit aici este, de exemplu, episodul din 2010 când a comparat rugăciunile musulmanilor în stradă cu o „ocupație” a Franței.
Cu toate acestea, cu trecerea anilor, Marine a învățat cum să evite polemica, și-a dat afară tatăl din partid și, odată ce în bazinul electoral au intrat alegători pentru care „căpcăunul” nu mai însemna nimic, ea a reușit să devină ceva ce bătrânul Le Pen, ajuns acum la 95 de ani, nu a fost niciodată: un politician oarecum consacrat și pe alocuri plictisitor.
În 2018 a schimbat numele partidului din Frontul Național în Adunarea naţională (Rassemblement National, RN), s-a înconjurat de oameni tineri care îi datorează carierele politice și a culminat în strategia ei de a atrage susținători în 2022, când i-a cedat conducerea formațiunii lui Jordan Bardella, un tânăr de doar 28 de ani. Și ca să spele total asocierea cu bătrânul Le Pen, la finalul anului trecut a participat la un marș împotriva antisemitismului, organizat după atacul Hamas asupra Israelului.
Mai mult latră SAU mușcă tare?
Dar pentru mulți francezi și nu puțini străini care urmăresc ce se întâmplă rămân întrebările: Este, în esență, partidul lui Le Pen o organizație de extremă dreaptă care va dezlănțui iadul asupra minorităților din Franța și va arunca în aer legăturile cu UE și NATO, dacă va ajunge la putere? Sau este o mișcare populistă de dreapta, după modelul guvernului de coaliție al premierului italian Giorgia Meloni, care mai mult latră decât mușcă?
Întrebarea este cu atât mai presantă acum când Adunarea Națională pare pregătită să atingă un nou prag în lungul său marș către putere. Înaintea alegerilor pentru Parlamentul European care urmează să aibă loc în iunie, un sondaj realizat de Politico arată că partidul ar câștiga 28% din voturi, cu mult înaintea coaliției de centru-dreapta condusă de Renașterea lui Macron, care ar obține doar 19%.
Iar faptul că Le Pen a spălat imaginea sa și a partidului se vede și în abordarea presei, care pare că s-a împărțit în două tabere. În timp ce agenția națională de presă, Agence France-Presse continuă să descrie Adunarea Națională drept „extrema dreaptă”, alte canale și-au actualizat vocabularul la „populist de dreapta” sau „dreapta naționalistă”.
„Majoritatea activiștilor Adunării Naționale și o mare parte din electorat nu au amintiri din era lui Jean Marie Le Pen. Evenimentele care l-au conturat pe el sunt istorie acum și nu mai îi pot fi ei imputate.
Adunarea Națională nu pregătește o revenire la fascism. Este un partid care acționează într-un context republican. Acceptă Republica. Respectă legea. Ea participă activ la viața democratică. În acest sens, da, este un partid republican. În multe privințe, Eric Zemmour, șeful partidului de extremă dreaptă Recucerirea, este mult mai radical decât Le Pen”, a explicat Jean-Yves Camus, un specialist în mișcările extremiste din Europa la think-tank-ul IRIS.
Și totuși...
Cu toate acestea, Camus atrage atenția că nu ar trebui să ne lăsăm vrăjiți de schimbarea promovată de Marine Le Pen, pentru că în mai multe aspecte ale platformei sale, partidul menține o linie directă cu zilele în care era condus de Jean-Marie.
Primul dintre ele este promisiunea de a instala o politică de „prioritate națională”. Mai exact, cetățenii francezi ar avea acces prioritar față de străini (chiar și cei care plătesc taxe în Franța) la locuri de muncă, beneficii și locuințe sociale.
„Acest lucru nu este în tradiția republicană a Franței. Ea creează o distincție între cetățenii francezi și alții, care contravine Constituției”.
Alții susțin că, în timp ce Le Pen pare să fi dres imaginea când vine vorba de antisemitism, poate fi acuzată ușor de islamofobie, dacă îi sunt analizate comentariile despre musulmani și imigranți.
De amintit că a spus că voalurile musulmane sunt un marker ideologic „la fel de periculos ca nazismul”, militează pentru încetarea accesului la cetățenie conform dreptului din naștere și repatrierea forțată a criminalilor născuți în străinătate.
Musulmanii reprezintă aproximativ 10% din populația franceză, potrivit biroului național de statistică. Nu există nicio îndoială că, dacă Le Pen ar ajunge președinte, această populație ar fi vizată de restricții privind manifestările publice religioase, cel puțin.
„Dacă luați în considerare comentariile lui Marine Le Pen… nu există nicio îndoială pentru mine că ea aparține extremei drepte. Chiar dacă încearcă să șteargă aspectul stigmatizant al programului său față de anumite grupuri minoritare, are o ideologie de extremă dreapta, iar aleșii ei sunt de extremă dreapta. Ar avea tatăl ei ceva împotrivă față de vreun aspect al programului ei? Nu", a declarat pentru Les Echos Cécile Alduy, specialist în limbi și cercetător care a scris cărți despre limbajul lui Le Pen.
Pentru cea mai mare parte a populației Franței – musulmani, dar și cei născuți în străinătate și oricine care dorește cetățenia franceză – o președinție Le Pen ar reprezenta o amenințare. Și pentru ordinea occidentală mai largă, pro-europeană, există un pericol evident în simpatia ei continuă pentru Putin, care o susține în mod deschis la rându-i pe Le Pen și a primit-o într-o vizită oficială în 2017.
Pericolul pentru UE
La nivel european, chiar dacă pare să-și fi abandonat planurile de ieșire din Uniunea Europeană, ea rămâne un factor cu un puternic potențial perturbator. A promis că va contesta autoritatea Comisiei Europene (pe care înainte spunea că vrea să o desființeze) și să transforme UE într-un fel de conferință interguvernamentală.
Într-un scenariu în care și-ar uni forțele cu premierul ungar Viktor Orbán, prim-ministrul slovac Robert Fico și, poate, cu Georgia Meloni din Italia, nu este greu de imaginat cum Le Pen ar putea neutraliza în mod eficient funcția executivă a UE, reducând-o la o adunare de lideri mai asemănătoare cu G20 decât cu Statele Unite.
Așadar, poate că Le Pen nu este căpcăunul care a fost tatăl ei, dar ea încă întruchipează o formă de politică mult mai radicală și transgresivă decât și-ar dori să arate.
Dar pentru adversarii ei imaginea pe care a construit-o atât de atent în ultimul deceniu face ca sarcina de a o înfrunta să fie din ce în ce mai dificilă.
„Este un partid cu care ne luptăm. Îi combatem programul și valorile politice și credem că planurile ei sunt periculoase pentru țară și pentru Europa. Dar nu cred ar trebui să folosim în lupta asta o abordare moralizatoare pentru că nu ar merge. Să aducem ca argument istoria este mai puțin puternic decât de a dezbate ce e în programul lor politic, punct cu punct. Ne luptăm cu ei, dar este important să fim întotdeauna respectuoși cu alegătorii. Să nu uităm contraexemplul lui Hillary Clinton cu deplorabilii”, a spus Benjamin Haddad, un parlamentar din partidul lui Macron.
Rămâne de văzut dacă Le Pen va rezista și va consolida aceste aparențe până în 2027, când vor avea loc alegerile prezidențiale, sau va fi „demascată” până atunci.