Nu avem antrenamentul, iar unii dintre noi nu am luat nici startul de a dezbate legile pe care ni le livrează politicienii. Noi nu avem o cultură a dialogului, ci una a monologului.
La doar o lună după căderea comunismului, Frontul Salvării Naționale anunța că se va transforma în partid politic și va participa la alegerile din 20 mai 1990, deși Ion Iliescu declarase că formațiunea care acaparase puterea va conduce România pînă la alegeri, după care se va dizolva. O serie de personalități care făceau parte din FSN, începând cu Doina Cornea, au demisionat imediat. A început să se consolideze cultura minciunii politice. Ulterior, reacția societății civile responsabile s-a transformat în manifestația maraton din Piața Universității care cerea în primul rînd punerea în aplicare a punctului 8 al Declarației de la Timișoara, care cerea ca nici un membru al fostei nomenclaturi ceaușiste și al fostei Securități să nu aibă dreptul de a ocupa funcții publice timp de zece ani. Era vorba de lustrație, despre care se mai vorbește acum doar pe la colțuri.
Numeroasele solicitări ale reprezentanților manifestației din Piața Universității de a avea un dialog cu puterea au rămas fără nici un răspuns, în afară de cel al lui Iliescu adresat clicii care îl înconjura: „Lăsați-i să fiarbă în suc propriu.“ S-a văzut încă de atunci că dialogul și cultura dezbaterii erau doar vorbe-n vînt.
Am făcut recurs la primele momente de după căderea comunismului pentru că mare lucru nu s-a schimbat de atunci. „Lasă-i să fiarbă în suc propriu“ s-a transformat în „Lasă-i să moară proști.“ De 30 de ani, politicienii sînt rupți de electorat. Problemele comunității nu sînt și problemele lor. Pe de altă parte, dialogul și dezbaterea nu fac parte din preocupările electoratului. Este oare utopică perspectiva ca în timpul unei campanii electorale locuitorii unei comune să se adune la un loc și să discute, pe căprării, ofertele electorale ale candidaților, plusurile și minusurile, adevărul și minciuna, discursul sincer și cel demagogic? Evident că da. Pentru că noi nu avem o cultură a dialogului, ci una a monologului. Votanții trasează o linie între interesele strict personale și interesele comunității. Dacă o stradă desfundată e asfaltată, celelalte nu mai contează.
Cultura dezbaterii presupune în chip obligatoriu prezență, iar prezența se manifestă în comunitate. Nu ne implicăm în dezbateri pentru că sîntem suspicioși, revanșarzi, pentru că nu avem încredere unii în ceilalți, boli moștenite din comunism, cînd ascultam posturile străine de radio cu sonorul dat la minim pentru a nu fi auziți de vecinii de apartament. Bolnavi de scenarită, nu mai credem nici în moarte, așa cum se întîmplă acum în plină pandemie de coronavirus, cînd sutele de morți sînt puse pe seama unor afecțiuni cronice de către unii ignoranți constituiți într-un fel de tribunal al poporului.
Scenarita este fie un ordin venit de la te miri cine, fie un mod de a arunca la coș problemele reale, dar neconvenabile. Inventăm cu hărnicie acolo unde nu avem răspunsuri, argumente, soluții. Cultura dezbaterii, a dialogului este tocmai fundamentul găsirii celei mai bune soluții. Dimpotrivă, cultura monologului lasă loc oricărei interpretări, oricărei soluții rupte de realitate, de multe ori însoțită de violența verbală a expeditorului.
Nu avem antrenamentul, iar unii dintre noi nu am luat nici startul de a dezbate legile pe care ni le livrează politicienii. De exemplu, din 1990 pînă azi, au fost votate peste 30 de legi ale educației. Unele dintre acestea la pachet, altele prin asumarea răspunderii în parlament. Auzim mereu că o lege sau alta a fost pusă în dezbatere publică. Cine sînt cei care au dezbătut aceste legi? În nici un caz cadrele didactice, care cunosc cel mai bine ce trebuie făcut pentru ca sistemul de învățămînt să devină mai performant, să treacă de la un nivel informativ la unul formativ.
Pe de altă parte, mulți profesori sînt rupți de elevi, mărginindu-se la a le preda lecția și a-i asculta pentru a le pune note. Catalogul este singura unitate de măsură pe care cele mai multe cadre didactice o folosesc pentru a-și duce la bun sfîrșit lecția.
De exemplu, cărțile de lectură obligatorie pe care elevii le citesc se pierd în niște fișe strînse într-un dosar care va primi o notă. Cîți profesori sînt preocupați să facă dintr-o carte citită un subiect de dezbatere prin care elevii să fie implicați în a discerne între bine și rău, între dragoste și ură, între adevăr și minciună, să facă din personaje persoane, să le dea viață și în felul acesta să le aducă în rîndul lumii? Cum ar fi ca elevii dintr-o clasă primară să dezbată, să aibă puncte de vedere, argumente prin care să și le susțină? Sînt convins că în felul acesta s-ar lega prietenii nu doar prin jocurile de pe Internet, ci și prin discuții pe marginea unor probleme reale de care se vor lovi de-a lungul vieții.
Educația fără suflet va duce, din păcate, la o fundătură din care mulți nu vor mai avea scăpare. Vina pornește de la legiuitori, continuînd cu părinții și profesorii. Copiii nu sînt decît victimele propriei noastre ignoranțe, ale lipsei de deschidere și de dialog cu factorii responsabili, în genere cu politicienii pe care îi votăm fără a ne păsa că au lipsit de la lecția de limba română.
George Arun