Andreea Bunica are 23 de ani, este din Brașov, și se definește drept ”un spirit interdisciplinar, cu absolut zero planuri de a avea o singură cariera”.
A studiat la Oxford arhitectura, iar acum a terminat un master în Robotică în Catalunia și se concentrează pe propriul său start-up, care vizează o problemă care care a devenit urgentă în timpul pandemiei: interacțiunile la distanță.
”Soluția noastră este să construim un mini-proiector de buzunar, pe care îl poti plasa unde vrei pentru a transforma spațiul fizic în care ești într-un spațiu digital împărțit cu cine vrei tu”, povestește tânăra, într-un interviu acordat SpotMedia.ro
În cele ce urmează, ea vorbește despre experiența sa ca student în străinătate, despre soluțiile pe care le-a găsit pentru a-și finanța studiile și le oferă viitorilor studenți câteva sfaturi, mai ales pentru cei care se tem că nu au resursele necesare să facă un astfel de pas.
”Cred că mult prea mulți tineri se simt limitați sub presiunea unor mecanisme pur capitaliste în final - ni se spune să mergem la școală, să găsim un job bun, să strângem bani, să ne construim un viitor. (...)
Sfatul meu este cât se poate de simplu: dacă vrei să pleci, pleacă, o să găsești o cale. Nu găsim soluții până când nu suntem împinși în mijlocul unei probleme”, spune Andreea Bunica.
Pentru început, aș vrea să ne spui câteva lucruri despre tine.
Numele meu este Andreea, am locuit în atat de multe locuri de-a lungul celor 23 de ani de cand sunt în viață, încât nu sunt foarte sigură de unde sunt. Mama, în schimb, ar spune că suntem din Brașov.
În ultimul an, am fondat Mean-Bean - un startup focusat pe crearea de interacțiuni etice între oameni și tehnologie, și am co-fondat Synthetic.me - o platformă pentru dezbateri în jurul problemelor de antropologie și psihologie socială.
Mă autodefinesc ca fiind un spirit interdisciplinar, cu absolut zero planuri de a avea o singură carieră.
Pasiunile mele variază de la artă, arhitectură, tehnologie și biologie, iar scopul meu este să fac lumea doar puțin mai bună prin crearea de interacțiuni etice și prin a promova decentralizarea la nivel global, în timp ce lumea învață să existe în mai multe dimensiuni decât cele binare.
Prima ta ieșire din țară pentru studii a fost la Oxford. Spune-ne cum ai obținut bursa acolo și ce a însemnat această experiență pentru tine.
La momentul acela (in 2015), Anglia era încă foarte deschisă către a oferi student loans studenților europeni - este un program guvernamental, iar daca erai acceptat la o facultate britanică erai imediat eligibil pentru un împrumut. Nu sunt la curent cu situația actuală, dar cred că lucrurile sunt puțin diferite după Brexit.
Mi-am început “cariera” interdisciplinară prin a studia arhitectura la Oxford Brookes, un loc care a fost și va rămâne mereu în memoria mea ca locul care mi-a protejat și elevat caracterul idealist, dar și independența.
Nu eram foarte familiară cu scena arhitecturii în UK când am plecat, aș fi putut să ajung la orice școală și experiența mea ar fi putut fi vast diferită.
Dar am ajuns la Brookes, un loc incredibil de creativ, la confluența arhitecturii clasice cu cele bio-digitale experimentale și a discursului filozofic aprins, unde răsplata a fost întotdeauna pe măsura efortului depus.
Am plecat la 18 ani știind că trebuie să fac ceva - că trebuie să investesc toată pasiunea asta arzătoare cu care am crescut în ceva, dar nu știam în ce.
Brookes, și prin Brookes, și experiența mea de exchange de un an în Sydney, au fost locurile în care am devenit eu insămi din punct de vedere academic.
Am plecat din Oxford in 2018 știind care sunt valorile pe care vreau să le susțin, iar fundația asta s-a dovedit imposibil de distrus odată ce am întâmpinat viața reală și provocările generate de haosul mediilor imprevizibile.
Nu te-ai oprit aici, ci te-ai ambiționat să-ți continui studiile cu un program de masterat. Spune-ne mai multe despre această decizie. Care a fost cea mai mare provocare?
Nu aveam cum să mă opresc. La momentul acela eram deja prea investită în decizia mea de a fi complet interdisciplinară și de a fi în stare să fiu independentă din punct de vedere tehnic, psihologic, spiritual.
Dupa ce am plecat din Oxford, am avut o tranziție destul de violentă către ce este în mod curent acceptat ca fiind realitatea comună.
In ciuda notelor excelente, a activităților extracuriculare, a recomandărilor cu care am plecat din Oxford, industria și lumea in general nu căuta change-makers. Ci căuta oameni care pot îndeplini sarcini făra să pună prea multe întrebari, din păcate.
Experiențele neplăcute pe care le-am avut în Londra anul următor mi-au solidificat poziția. Puteam să renunț și să devin ce alți oameni voiau să fiu sau puteam să continui să lupt.
Cred ca sunt mult prea încapațânată pentru prima opțiune, așa că am început să fac cercetare multi-disciplinară, între robotică, biologie și arhitectură în mod independent, într-un fablab, în timp ce imi susțineam activitățile printr-un job part-time ca barista în East London.
Știam că am nevoie de mai multe cunoștințe tehnice, totuși. Prin cunoștințele din cercurile arhitecturale din Londra am fost invitată să aplic atât la câteva programe interdisciplinare, pentru care mi-au fost oferite burse de participare, printre care Architectural Association și IAAC.
Am ales IAAC in final, pentru ca focusul este putin mai intensiv către automatizare și robotică decât în mediile din Anglia la momentul actual.
Pentru a-ți duce planul la bun sfârșit ai găsit și o soluție. Spune-ne despre experiența ta cu FINS.
IAAC este o scoala privată, astfel majoritatea programelor de finanțare existente pentru școlile din Europa nu erau aplicabile pentru cazul meu.
A fost cu siguranță o provocare și a necesitat un efort imens vara trecută din partea mea, cercetând și contactând diferite entități din Europa încercând să găsesc metode de finanțare potrivite.
Dacă nu mă înșel, după destul de multe săptămâni de haos deja, am avut o scurtă interacțiune cu cineva de la un birou Erasmus din Romania, care mi-a spus că o entitate nou-formată din România tocmai devenise partener pentru programul de împrumuturi pentru educație superioară Erasmus - FINS.
Cu siguranță, provocarile nu s-au terminat odată ce am intrat în contact cu ei, pentru ca IAAC nu este înregistrată în lista instituțiilor partnere sub acest pseudonim, asa că mare parte din restul verii a fost dedicat construirii unui caz pentru a recunoaște instituția prin Erasmus.
Sunt sigură că procesul este mult mai simplu pentru studenții care se îndreaptă către instituții deja aprobate și este ceva ce poate fi finalizat într-o săptămâna, două (care este timpul standard FINS, dacă nu greșesc), în loc de cateva luni. Odată ce am trecut de problemele inițiale, procesul a fost super rapid și ușor.
Cu privire la note, nu cred că asta e ce contează cel mai mult, în niciun context. Ce contează este motivația ta, ce vrei să faci și cât de mult efort și pasiune ești pregătit să depui. Asta cred că vrea să găsească și FINS prin interviurile din timpul procesului.
Tocmai ai finalizat programul de masterat în Barcelona, Spania, în Robotică și Construcție Avansată, mai exact la Institute for Advanced Architecture of Catalonia, iar acum lucrezi la un start-up. Spune-ne mai multe despre start-up-ul pe care urmează să-l lansezi, despre proiectul de realitate augmentată pe care îl propui.
Când a început pandemia, în martie, nu am putut să nu simt că acum este momentul pentru schimbare, acesta este momentul în care pot să coagulez tot ceea ce am învățat până acum și să creez un impact pozitiv, pentru că oamenii sunt mult mai susceptibili către evoluție acum.
A trebuit să aștept, totuși până când am absolvit în vară, iar imediat după am decis să îmi dedic timpul unei probleme care a devenit urgentă în timpul pandemiei: interacțiunile la distanță.
Mecanismul global este în plină schimbare, iar în timpul pandemiei, lumea, ca întreg, a avut cu siguranță niște revelații ale căror simptome le vom vedea desfășurate de-a lungul următoarelor decade.
Una dintre aceste schimbări este mișcarea către a deveni location-independent - în completă opoziție cu valorile arhaice, legate de pămant, ne îndreptăm catre un viitor unde libertatea de mișcare, de comunicare asincronică și de operare pe sisteme bazate pe încredere înlocuiesc obiceiurile strict capitaliste.
Vorbind cu oamenii acum câteva luni când am început cu Mean-Bean, toți avem cam aceleași probleme; momentan interacțiunile la distanță înseamnă a fi în fața laptopului 24/7.
Fie că e vorba despre productivitate, distracție, conferințe, workshop-uri online sau educație, scenariul este exact același: tu, în fața unui ecran, lipit de scaun (poate cu un pahar de vin extra daca ai “Friday drinks” la birou).
Soluția noastră este să construim un mini-proiector de buzunar, pe care îl poti plasa unde vrei pentru a transforma spațiul fizic în care ești într-un spațiu digital împărțit cu cine vrei tu.
Scopul nostru este să democratizăm tehnologia AR, prin a oferi o variantă wearable-free, affordable, pentru a le da oamenilor libertatea de a avea interacțiuni la distanță active, screen-free și în final, fun.
Noi construim partea de hardware, dar comunitatea este spiritul - vrem să creăm o mișcare open-source unde oamenii sa isi poată crea propriile aplicații AR în viața reală.
Avem nevoie de comunitate pentru a construi piața tehnologiilor de augmentare a realității în mod etic, uman, simbiotic - tehnologia nu trebuie să fie ceva înfricoșător.
Ce planuri de business ai pentru acest start-up?
Suntem în plin proces de construire a primului prototip, de networking cu diferite comunități de startup și finanțatori la nivel global, de construire a propriei noastre comunități (pe care tocmai am lansat-o pe site-ul nostru!).
Strategia noastră este să fim complet transparenți și să co-creăm produsul acesta împreună cu comunitatea.
Planul este să construim o fundație suficient de solidă - o poveste - pentru a putea să creștem în mod sănătos si să avem cu adevărat un impact pozitiv mai târziu.
Ce sfat ai avea pentru tinerii din România care visează să studieze în străinătate, dar nu au posibilitatea financiară de a face acest lucru?
Banii sunt doar o construcție socială – noi ne construim propria realitate.
Cred că mult prea mulți tineri se simt limitați sub presiunea unor mecanisme pur capitaliste în final. Ni se spune să mergem la școală, să găsim un job bun, să strângem bani, să ne construim un viitor.
Nu cred ăa asta este calea, iar aici o sa includ un mic sfat pe care tata mi l-a repetat non-stop în ultimii ani: „Ascultă-l pe Robert Kiyosaki”.
Lumea este în plină schimbare, iar prin a te autodeclara o persoană independentă, care nu acceptă să fie închisă într-o cutie tradiționalistă, ci care este pregatită să iși urmeze intuiția cu adevărat, contribui deja la a face lumea un loc mai bun.
Este dificil, nu e o plimbare prin parc. Dar lucrurile dificile te învață tot ce ai nevoie să știi despre tine și despre lume ca să poți să mergi mai departe, de fiecare dată.
Sfatul meu este cât se poate de simplu: dacă vrei sa pleci, pleacă, o să găsești o cale. Nu găsim soluții până când nu suntem împinși în mijlocul unei probleme.
Citește și:
