Cunoaștem execuția bugetară pe T1 din 2023 (publicată, cu dibăcie, vineri înainte de 1 mai) – lipsesc, da, nu doar 20 de miliarde, ci și aderența la programul de dezvoltare neîndoielnică pe care l-ar presupune implementarea PNRR.
Dar execuția arată și altceva: adâncirea României în paradigma inechității fiscale și strâmbarea funcționării statului ca instrument al societății (și nu invers, cum suntem pe cale să ajungem noi), plus hazardul moral pe care finanțele aceluiași stat îl instaurează în economie și deopotrivă în societate, se arată într-o analiza lui Cristian Grosu – Hazard moral: ultimul an de populism înaintea a trei ani de război pe Curs de Guvernare.
Să plecăm de la cele trei adevăruri brutale ale acestei zile de 1 mai 2023 – adică la peste 33 de ani de la momentul care, odată căzut comunismul, ar fi trebuit să fie instaurarea capitalismului liberal și a statului croit după acest model socio-economic:
1.În acest moment, creșterea economiei românești se face aproape exclusiv prin creșterea dezechilibrelor macroeconomice. Să se observe că, cu cât creșterea e mai mare, cu atât dezechilibrele se adâncesc, pentru că ele asigură baza creșterii. Putem chiar spune că o creștere mai moderată ne-ar mai ține deficitele în frâu și, odată cu ele, poate și dobânzile de neplătit la care am ajuns să ne împrumutăm.
2. Modelul socio-economic al României s-a schimbat în ultimii 15 ani, de la precedenta criză încoace: nu statul e făcut pentru cetățean, ci invers: cetățeanul obișnuit este folosit de către un stat tot mai lacom, care, pentru a supraviețui, mituiește categorii întregi din societate și economie pentru a asigura liniștea și privilegiile reprezentanților statului – acum și (mai ales) în viitor.
3. PNRR nu e doar o infuzie de bani pentru investiții și dezvoltare: e, în primul rând, o poveste despre repararea statului – mai bine zis statelor, căci de aia baza de pornire e implementarea unor reforme foarte naturale și aritmetice: pentru că nu doar România a luat-o razna în privința eficienței statului, ci o bună parte din societățile europene, care se îndepărtează mult de capitalismul liberal supraviețuitor în SUA, de pildă: no free meal. În România, free meal cât cuprinde pentru aparatul de Partid, de servicii și de Stat.
Având în față aceste trei adevăruri, la care mai adăugăm trista realitate în care ne împinge execuția bugetară pe T1, să aruncăm un ochi și în politicile iminente:
Guvernul (condus de PSD după rotativă) nu va găsi altă cale de adunat bani la buget decât crescând, prin introducerea impozitului progresiv (în etape), taxele la cei care deja le plătesc pe muncă, plus suprataxa de până la 1% pe marile companii.
Știm ce se urmărește, de fapt:
- pe de o parte – când e vorba de companii – controlul asupra profiturilor care sunt expatriate după optimizări de tot felul și care – spune statul român – n-au cum să fie mai mici de 1% din cifra de afaceri;
- pe de altă parte, taxarea riguroasă a salariaților din mediul privat, singurii producători de valoare adăugată pentru întreținerea statului – în beneficiul salariaților de la stat protejați de orice criză.
Acesta este un hazard moral – practic, principiul după care funcționează statul și societatea românească: hazard moral – adică acel contract social în care numai cei care plătesc și se conformează duc întregul risc al crizelor și dezechilibrelor, ceilalți rămânând beneficiari neți indiferent dacă se scufundă pământul.
”Ceilalți”: angajații de la stat + evazioniștii de toate culorile care rămân în zona de evaziune cu complicitatea statului care-i mituiește astfel.
Cei 4 piloni pe care se sprijină hazardul moral după care funcționează România și cum pot fi ei dărâmați
Trebuie spus, în primul rând, că toate măsurile pe care le pregătește guvernul (viitorul guvern) Ciolacu vizează doar o parte a societății, partea care oricum plătește și a plătit dintotdeauna. Vizează salariații declarați, economia transparentă și pe cei care speră încă la sănătatea contractului dintre stat și cetățenii săi.
Astfel că cei 4 piloni care sprijină partea imorală a economiei și societății sunt:
1. ”Grecizarea” celor mai ample sectoare de servicii din economia românescă. Cetățeanul/compania care lucrează transparent și pe conformare fiscală va trebui să plătească suplimentar din cauza sectoarelor întregi din aceste servicii care nu mai operează decât pe ici-colo la oficial.
Toată țara construiește și renovează în draci – cu echipe care câștigă cu mult peste cât ar câștiga în străinătate, fără să plătească un leu contribuții. O spun pe observațiile mele din ultimii 2 ani: un electrician ia 7.500 de lei manopera la negru pentru instalația unei case la care muncește singur două zile jumate; doi inși iau 5.000 de euro manopera pentru zugrăvirea unui apartament în câteva săptămâni fără să plătescă fiscului nimic; doi inși construiesc o magazie într-o singură zi și iau, fără niciun fel de taxe, 3.000 de lei.
Toate acestea în condițiile în care salariul mediu e 4.200 de lei și îl iau puțini din economia transparentă și e nevoie de productivitate serioasă în spatele acestei sume.
Dacă cineva crede că asta e o joacă, să adune zecile de miliarde de cât vând primele 10-15 firme de bricolaj și materiale de construcții din România și să calculeze cât din aceste materiale trec în operă prin servicii la negru.
Încă: are cineva idee de câte miliarde se preumblă prin plicurile din sistemul de sănătate? Sau prin cele ale funcționarilor aflați la pixul autorizărilor, avizelor, aprobărilor pentru orice?
La fel la service-urile auto – ba, chiar la orice fel de formă din servicii: dacă întrebi patronul de preț îți spune – să zicem – ”asta face 1.000 de lei”. Dar dacă la final îi ceri factura, ți se spune de la obraz că prețul pe care ți-l spusese era fără factură și că trebuie să dublezi suma dacă vrei acte.
Și totul se petrece sub nasul autorităților – pe site-urile care vând astfel de servicii funcționează niște intermediari și plasatori de astfel de echipe – e-o industrie foarte organizată.
Industrii pe care le doare undeva de cota progresivă și de creșterea taxelor: ele trăiesc cu voința politică a statului care se bucură că există bani pentru consum în piață.
De altfel, economia subterană a României a ajuns la 29% – dar și aceasta e o cifră mult îmblânzită față de anvergura banilor.
De unde, așadar, colectare și venituri cu atâția bani ieșiți de sub orice radar?
2. Finanțarea nemuncii după abolirea responsabilității sociale a muncii: Cetățeanul/compania va trebui să plătească suplimentar pentru cohortele pe care an de an statul le trimite la pensii speciale. Acum au ajuns la 0,8% din PIB, iar peste 5 ani vor ajunge la 1,5% din PIB-ul de atunci – în 10 ani se va dubla.
O reformă a pensiilor speciale nu presupune eliminarea lor, ci în primul rând reașezarea vârstei de pensionare și aplicarea lor numai acolo unde munca e, într-adevăr, specială – precum și gândirea unei forme de contributivitate care să susțină aceste pensii.
Dar e greu de crezut că se va face: casta conducătoare și-a croit legislație favorabilă timp de 15 ani – nu va lăsa osul din dinți după atâta ”muncă”, mai ales că beneficiile abia după ce ”nu mai pot munci” apar. Cam ce fel de beneficii... Iată. Și e plină țara de astfel de cotloane în care colcăie specialii.
3. Ineficiența administrației lacome și indolente. Nu mă număr printre cei care cred că avem prea mulţi bugetari: există state dezvoltate în UE cu si mai mulți. Problema României cu bugetarii este – ca și la pensiile speciale - lipsa de rațiune a multora din aceste posturi și crâncena lor ineficiență.
Cum dădea exemplu Ilie Bolojan: ”am dat afară jumătate, dar nu s-a cunoscut: lucrurile mergeau la fel de prost, dar la jumătate de preț”.
Cetățeanul/compania va trebui să plătească suplimentar această ineficiență, această pegră care funcționează fără deziderate de randament și productivitate, fără criterii de performanță – și va mai stoarce din salarii sau din cifra de afaceri bani ca să-i finanțeze vacanțele, voucherele de tot felul, liberele, punțile între tot felul de zile și dreptul de-a rupe poarta instituției la ora 16:00.
Citeşte mai departe analiza lui Cristian Grosu - Hazard moral: ultimul an de populism înaintea a trei ani de război pe Curs de Guvernare