Mirajul muncii În Germania, pe bani mulți, îi atrage de europenii săraci, în special din țările din est și sud – estul Europei, dar nu numai. Majoritatea migranților care își părăsesc țara definitiv sau temporar, din motive economice, nu știu însă care este situația reală pe piața muncii din Europa, în special din Germania.
În primul rând, pe piața muncii, ofertele directe, bine plătite, în condiții de legalitate și conforme pregătirii profesionale la care pot aplica și pe care le pot obține cetățenii germani cu origini străine (evidența o dă numele) sau chiar cei cu cetățenie europeană, care au dreptul de a lucra liber în Europa, dar și cei din statele terțe cu drept de muncă în Germania, sunt foarte puține, din ce în ce mai puține.
Firmele sau chiar instituțiile de stat preferă să economisească costurile angajaților de la resurse umane, costurile cu contabilitatea primară legate de calculul salariilor, dar și costuri cu taxele și impozitele.
Astfel s-a creat încet și sigur o piață intermediară, subterană, care mijlocește între angajator și muncitor.
Prin acest sistem, angajatorul sau beneficiarul muncii nu își asumă nici respectarea drepturilor salariale ale unui eventual angajat, drepturi/obligații privind încheierea contractului de muncă, drepturi/obligații privind concedierea sau plata contribuțiilor sociale.
Concret, situația pe piața muncii în Germania arată în felul următor:
Modelul 1. Contract de muncă în urma unui interviu. Contractul de muncă, indiferent pe ce perioadă este încheiat (trend-ul actual este un contract determinat de 2 sau 3 ani) se face obligatoriu conform legilor germane și trebuie respectate cerințele: în contract trebuie menționate perioada pentru care se face angajarea, obligațiile de muncă ale celui angajat, respectiv remunerația, inclusiv bonus-urile sau alte avantaje financiare, care sunt în sarcina angajatorului.
Salariul este trecut în contractul de muncă în general în forma lui brută, nu netă. De asemenea, se precizează termenul de concediere, dacă el este altfel negociat decât este prevăzut în lege, precum și zilele de concediu de odihnă.
Contractul de muncă mai poate cuprinde și alte obligații în funcție de specificitatea muncii, cum ar fi obligații de confidențialitate a salariului sau a anumitor date, informări cu privire la protecția datelor personale, dar și cele cu privire la proprietatea intelectuală.
Informații cu privire la protecția muncii, în locuri cu risc, sunt de asemenea menționate. Angajatorul are obligația plății contribuțiilor sociale în procente egale cu angajatul (numai partea angajatorului este: asigurarea medicală - 7,3%, pensie - 9,35%, asigurare de boală - 1,275% și asigurarea pentru șomaj - 1,5%) .
Suplimentar din salariul angajatului se rețin procentul de solidaritate pentru Germania de Est, taxele pentru biserică și impozitul pe salariu - toate acestea se calculează diferit în funcție de situația personală a angajatului.
Asigurarea împotriva accidentelor de muncă este plătită integral de către angajator. Angajatorul poate oferi suplimentar, pe cheltuiala lui, plata transportului pentru angajat, anumite vouchere, plata grădiniței copiilor angajatului, un voucher de sănătate de maximum 500 de euro, poate acorda spre utilizare telefoane, laptop-uri, poate suporta o parte din costurile pentru Internet, în anumite condiții, pentru angajat.
Toate acestea sunt negociate sau oferite înainte de angajare sau pe parcurs, la rediscutarea salariului - dacă există acest model în firma respectivă. Toate aceste cheltuieli firma le scoate de la taxele și impozitele datorate statului. Statul german, în arhitectura lui, a fost gândit pe un model de corectitudine între el și cetățean și asta o vedem inclusiv când e vorba de taxe.
Agresivitatea capitalismului (goana după profit a firmelor, cerințele salariale tot mai mari ale angajaților etc) a determinat însă modificarea tot mai mult a modelului principal.
Modelul 2. Intermedierea de forță de muncă de către firme de recrutare și de intermediere a muncii prin contracte de prestări servicii (Dienstvertrag) sau contracte de punere la dispoziție a forței de muncă în scopul realizării unui produs finit, bine determinat
(Werkvertrag). Prestatorul de servicii este, în general, un liber profesionist sau un muncitor calificat. Firmele de recrutare primesc, de la beneficiarii direcți ai muncii, contracte determinate prin care li se pune la dispoziție o sumă de bani. Firmele caută profesioniști care sunt capabili să realizeze munca respectivă.
După ce aceștia sunt prezentați și acceptați de beneficiarii direcți ai muncii, firma de intermediere încheie cu aceștia un contract de prestare de servicii, nu-i pun la dispoziție direct beneficiarilor muncii pe profesioniști, pentru ca aceștia să fie direct angajați la firmele respective.
Conform acestui model, firma de intermediere își oprește un comision de intermediere, care este de regulă necunoscut.
Comisionul este fie o sumă fixă pe contract, fie o sumă rezultată din reținerea unui procent sau a unei părți din plata pe oră a profesionistului. Profesionistul, de obicei, nu cunoaște nici suma de bani pe care firma de intermediere o reține din afacerea cu beneficiarul muncii și nici cât a primit acesta de la beneficiar.
Astfel, sunt situații, de exemplu în domeniul IT, când firmele de intermediere pot primi de la beneficiarii muncii și 120 euro brut pe oră pentru un IT-ist profesionist, dar îl plătesc pe acesta cu brut 80 de euro pe oră, restul rămânând la firma de intermediere.
Nu există un plafon minim sau maxim pentru plata serviciilor. Profesionistul trebuie să-și plătească singur impozitele, asigurarea medicală și celelalte contribuții aferente. Situația nu ar fi gravă dacă nu ar fi suspect faptul că, numai anumite firme de intermediere primesc contractele cu beneficiarii, care sunt adesea instituții ale statului german.
Inclusiv Agenția pentru forțe de muncă din Germania lucrează în IT cu mulți externi pe acest model. La fel de suspect este uneori faptul că intermedierea se realizează între două sau mai multe firme.
Astfel, profesionistul semnează cu contract de prestare servicii cu A, A semnează cu B, B cu C pentru ca profesionistul să lucreze de fapt cu D. Contracte directe de prestare de servicii între instituții sau firme direct cu prestatorul de servicii sunt foarte puține, spre inexistente.
Bineînțeles, excepție fac contractele reale de prestări servicii (de exemplu între un instalator sau o firmă de acest tip și o bancă pentru o lucrare de reparații).
Există o anumită delimitare între munca unui liber profesionist și munca unui angajat, există condiții care trebuie îndeplinite pentru a nu ascunde sub forma unui contract de prestări servicii unul de muncă. În realitate, delimitarea este foarte greu de făcut, iar în practică oricum nu se face, deși amenzile pentru firme sunt foarte mari.
Din cauza acestui model și a modului în care se acordă licitațiile pentru proiecte de prestări servicii, este foarte greu ca un liber profesionist să primească singur un astfel de proiect, în parte și datorită complexității muncii.
Model 3. Firme de intermediere din Germania care subcontractează sau ”împrumută” muncitori (Leiharbeit sau Arbeitsnehmerüberlassung).
Practic se realizează un contract de muncă (Arbeitsvertrag), un contract de prestări servicii (Dienstvertrag) sau un contract de realizare a unui produs expres determinat (Werkvertrag) cu firma subcontractoare și beneficiarul direct al muncii, dar muncitorii vor avea contract încheiat cu firma de intermediere și vor fi plătiți de aceasta, chiar pe tip de contract de muncă, deși ei vor lucra și vor primi sarcini de la beneficiarul direct al muncii. Diferența față de modelul 2 este că muncitorul poate lucra în locuri sau la firme diferite.
Muncitorii nu pot primi mai puțin de 9,35 Euro pe oră, plata minimă pe oră pentru munca în Germania. Sunt unele firme de intermediere care asigură muncitorilor și o locuință. În marea majoritate a cazurilor însă muncitorii, mai ales cei sezonieri, care au contracte încheiate pentru 3 sau 6 luni, sunt ”cazați” în condiții realmente inumane, după cum probabil deja să știe din dezvăluirile din presă.
Acești oameni sunt obligați să stea 2 adulți sau mai mulți într-o cameră de 3 sau 4 metri pătrați, în condițiile în care, în Germania, se consideră că o singură persoană trebuie să aibă asigurată o locuință cu minimum 45-50 metri pătrați. Pentru această ”cazare” oamenii trebuie să plătească lunar o ”chirie” fără a avea însă un contract de închiriere.
Ultimul meu exemplu recent de plată pentru o astfel de ”chirie” este de 170 de euro lunar de persoană, iar condițiile sunt: 2 persoane în cameră într-un apartament de 3 camere în care locuiesc împreună alți 6 adulți, fiecare fiind ”cazat” în aceleași condiții, plătind același preț.
Acestor oameni, majoritatea străini, li se face o înregistrare la primăria localității unde au ”cazarea”, fără contract de închiriere, doar cu acordul proprietarului, ceea ce este de asemenea un abuz. Fără un contract de închiriere ei pot fi dați afară de pe o zi pe alta.
Munca acestor oameni este remunerată pentru 40 de ore pe săptămână, dar sunt prestate ore suplimentare și peste cele înscrise în contract, inclusiv sâmbăta, când trebuie plătit un procent în plus la salariu pentru fiecare oră muncită. Atunci când persoana a sesizat șefii săi că orele suplimentare totuși sunt foarte multe (inclusiv munci efectuate sâmbăta), șefii au revenit cu celebra și clasica frază: ”nu-ți convine, poți pleca, găsim pe altcineva”.
În acest caz, faptul că autoritățile de control în general, dar și autoritățile care fac înregistrările pentru acele locuințe nu se sesizează lasă impresia unei complicități a autorităților la toate aceste nereguli. În această formă, statul poate și are obligația să controleze și să reglementeze toate aceste situații.
Model 4. Firme de intermediere din străinătate aduc oameni, prin delegare sau detașare, să lucreze în Germania. Firmele de intermediere, cu sedii în alte țări decât Germania, fac un contract de prestări servicii cu firme din Germania, prin care pun la dispoziția acestora forța de muncă ieftină din alte țări. Aceste firme primesc minimul pe oră sau mai mult, iar muncitorii ”delegați sau detașați” sunt plătiți cu jumătate sau mai puțin din minimul pe oră pe care legea germană îi obligă pe angajatori să-l plătească angajaților lor.
Juridic vorbind, în condițiile delegării sau detașării sunt anumite aspecte care țin de raporturile de muncă și de acestea răspund strict firmele de intermediere, după legea statului unde acestea își au sediul. Angajatorii, dar și firmele de intermediere din străinătate au creat acest sistem tocmai pentru a nu răspunde juridic, conform legilor din Germania.
Probabil că de cazarea muncitorilor aflați în aceste situații se ocupă persoane private. Aceștia vor trebui să răspundă penal pentru respectivele nereguli.
Model 5. Munca pentru câștig redus cu facilitatea scutirii (cu câteva excepții) de la plata impozitului pe venitul din muncă: Minijob cu câștigul de 450 de euro brut pe lună sau midijob (câștigul în această categorie este până la 1.300 de Euro brut pe lună).
Autoritățile spun că modelul minijob este unul preferat de studenți și pensionari. În realitate, el este folosit aproape în toate branșele de către angajatori.
Costurile angajatorului pentru aceste tipuri de salarizări sunt altele decât cele de la modelul 1, de regulă mai reduse.
Modelul 6. Munca la negru. Neprotejată de nimeni și de nimic. În Germania, în general, nimeni nu mai riscă acest model, nici angajatorii, nici muncitorii.
În Germania există controale obligatorii ale contractelor de muncă, realizate o dată la 3 ani de către casa de pensii. Dar contractele de intermediere, care ascund de fapt contracte de muncă, sunt supuse doar controlului judiciar, în instanță, în cazul unei neîndepliniri contractuale. Și nici o lege nu obligă firmele să facă transparent comisionul reținut sau licitația.
Ultimele scandaluri, pe fondul pandemiei Covid-19, atât în domeniul muncilor agricole, cât și în domeniul procesării cărnii, au dus la descoperirea unor mari nereguli, abuzuri și grave lacune ale legilor, dar și neglijență din partea instituțiilor de control. Pe lângă acestea, nimeni nu vorbește încă de abuzurile de la începutul crizei generate de coronavirus, când firmele care s-au închis temporar au primit bani de la stat, însă ajutorul nu a fost condiționat de păstrarea angajaților.
Astfel, mulți dintre primii concediați au fost străini, iar celor care au avut contracte de prestări servicii li s-au reziliat contractele de pe o zi pe alta, fără niciun preaviz, fără respectarea termenelor din contracte, deseori condiționându-se, direct sau indirect, semnarea încheierii contractelor existente de plata facturilor sau a salariului. Oamenii care au fost afectați de toate acestea își strigă poveștile pe rețelele de socializare, dar rareori sunt ascultați de instituții care ar trebui să-i protejeze.
Realitatea este că, impunând restricții și reguli, tot acești oameni vor suferi, deoarece nu vor mai avea nici venitul pe care-l aduceau acasă, după ore plătite și neplătite de muncă. Locurile de muncă au devenit și tind să devină, mai ales în condițiile crizei economice mondiale care se profilează, din ce în ce mai puține.
Atunci când se va termina ajutorul de șomaj, lupta pentru a găsi un loc de muncă va fi și mai acerbă, concurența din ce în ce mai strânsă, reguli pentru această concurență lipsind cu desăvârșire.
Pe acest fond, discriminarea etnică în Europa va fi mai tot mai prezentă, iar principiul european al mișcării libere a forței de muncă va avea de asemenea de suferit.
Nu știu ce putere mai are Uniunea Europeană să mai impună reguli, dar este absolut necesar să se acorde mai multă protecție angajaților, mai ales celor care sunt dezavantajați și prin necunoașterea limbii statelor unde lucrează.
Cu toate acestea, Uniunea Europeană are datoria să își continue drumul spre îndeplinirea scopurilor pentru care a fost creată, iar dintre acestea, pacea în Europa, siguranța și prosperitatea cetățenilor ei trebuie să fie prioritare.