Până astăzi, mulți îi suspectează pe regionaliști că nu sunt loiali, dacă nu sunt separatiști de-a dreptul. Forjat în laboratoarele statului centralist, național-centralismul a devenit practic o mantră pe care au îngânat-o elitele politice și administrative ale statului român, de la cele pretins liberale până la cele legionare sau comuniste.
După Unirea Principatelor, în 1859, Moldova începe să decadă, ajungând astăzi o regiune-Cenușăreasă a României, fără autostradă, cu sate depopulate și cu un sentiment acut al abandonării de către centru. Cum poate recupera? De ce politicienii nu au reușit, în ultimele trei decenii, să propună un plan corent de regionalizare, care să scoată țara din paradigma centristă care, iată, deservește?
Sunt temele acute ale unui volum care abordează regionalizarea și multiplilele ei fațete - Regionalizarea. Către un model de bună guvernanță a României -, punct de plecare pentru interviul acordat spotmedia.ro de istoricul Dorin Dobrincu, unul dintre coordonatorii și autorii cărții, președinte al Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei.
Dorin Dobrincu, regionalizarea a devenit cumva un leitmotiv al diferitelor guvernări, și nu doar postdecembriste, pentru că preocuparea a existat constant după Unirea Principatelor. Totuși, România este în continuare capitalo-centristă și vedem din studiile cuprinse în acest volum pe care l-ați coordonat, că acest centralism se referă la diferite aspecte, de la economie la apărare. Care au fost, de-a lungul timpului, principalele impedimente pentru ca un proiect coerent, funcțional de regionalizare să fie adoptat? Altfel spus, de ce a eșuat regionalizarea?
Constituită în urma unirii celor două principate, Moldova și Valahia, la 1859 și în anii următori, România a căutat în Vest, prin elitele sale politice, administrative și culturale, modele de dezvoltare, inclusiv instituțională. Deși astăzi pare – ca urmare a straturilor succesive de propagandă oficială, politică, administrativă și școlară – că era de la sine înțeleasă calea spre centralism, ca destinație istorică finală, cu o capitală care își subordonează sever regiunile, le extrage resursele și le impune ce și cum să facă, eventual până la nivel de detaliu, fără să crâcnească, realitatea istorică este mult mai complicată.
Modelul ultracentralist francez s-a impus din motive de influență culturală și politică, însă au fost discutate din a doua jumătate a secolului XIX și până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial și alte modele, care veneau din alte spații culturale europene, inclusiv central-europene, nu rareori și cu referire la moștenirea locală a autonomiilor teritorial-administrative.
Nevoia armonizării intereselor locale sau regionale cu cele centrale, cu creșterea puterii celor dintâi și cu reducerea celei din urmă, s-a pus pe scena publică, au existat dezbateri la care au participat politicieni, jurnaliști, juriști, specialiști în administrație etc. În vremurile de libertate politică, tema a fost mereu reluată, s-au făcut chiar pași în această direcție, și la sfârșitul secolului XIX, și înaintea Primului Război Mondial, și în perioada interbelică.
Vechiul Regat a cunoscut înaintea Primului Război Mondial mai multe proiecte privind constituirea verigii lipsă în sistemul administrativ, adică a regiunii. Perioada interbelică a fost, de asemenea, una în care dezbaterea a câștigat un plus prin intrarea în componența statului român a unor teritorii care aveau o altă moștenire istorică, de viață comunitară și administrativă.
Susținerea regionalizării a avut mari susținători în Basarabia, Transilvania, Banat, dar și în Moldova de la vest de Prut. Cel mai adesea cei care au fost împotrivă tratau problema în termeni când organiciști, când inginerește, ca și cum teritoriul și comunitățile locale și regionale apăruseră în laborator, nu erau rezultatul interacțiunii dintre geografie și istorie, dintre politică și cultură, dintre administrație și societate. Nu de puține ori, în spatele pozițiilor pe care le afirmau puteau fi identificate interese personale și de grup, mascate de o retorică abundentă.
Treptat, formate în atmosfera etatistă care a dominat instituțiile statului, dar și partidele, o mare parte a elitelor românești a ajuns să considere că perspectiva regională era indezirabilă, iar situarea pe poziții regionaliste de-a dreptul suspectă, în vecinătatea separatismului.
De altfel, până astăzi, mulți îi suspectează pe regionaliști că nu sunt loiali, dacă nu separatiști de-a dreptul. Forjat în laboratoarele statului centralist, național-centralismul a devenit practic o mantră pe care au îngânat-o elitele politice și administrative ale statului român, de la cele pretins liberale până la cele legionare sau comuniste.
Viziunea lor asupra teritoriului era una îngustă, având la bază un proiect de construire a unei națiuni perfect omogene, nu doar fără minorități, dar și fără diferențe regionale, în mod special fără autonomii regionale. Nu întâmplător național-centraliștii au și interiorizat sentimentul de cetate asediată, au cultivat retorica patriotardă și demonizarea celor care susțineau interesele regionale.
Aș remarca egoismul perpetuu al diverselor elite concentrate în București, refuzul de a accepta că teritoriul statului poate fi mai bine administrat dacă o parte importantă a puterii rămâne acolo, că oamenii din regiunile componente ale României își înțeleg mai bine problemele, nevoile, că pot găsi rezolvarea acestora mai repede și eficient.
Mereu a fost vorba și despre concentrarea resurselor, extrase din teritoriu, dar administrate și împărțite, după criterii descreționare, cum voiau politicienii și birocrații de la centru, adesea cu larga complicitate a tot mai multora dintre șefii locali, fie dependenți de șefii lor centrali, fie pentru că erau prea lași și incapabili să lucreze în primul rând în favoarea oamenilor din comunitățile pe care altfel clamau că le reprezintă.
Deși în perioadele de dictatură – sub Carol al II-lea, dar și în comunism, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej – au fost promovate aparent niște regiuni trasate din birou, ținuturile sub cel dintâi, regiunile de tip sovietic sub cel de-al doilea, în realitate acestea nu încurajau autonomia, ci au fost forme de creștere a centralismului. Cât despre ceea ce s-a întâmplat sub Nicolae Ceaușescu, regimul acestuia a fost centralist și în retorică, și în fapt, un mix de comunism și ultranaționalism.
Subiectele problemei regiunilor, a identităților regionale și a regionalismului au revenit pe agenda publică după 1989. Impresia generală este că s-a discutat mult, intens. De fapt, s-a făcut doar zgomot. Din păcate, în special participarea politicienilor la dezbatere a fost una marcată de superficialitate și conspiraționism, ceea ce nu a făcut decât să decredibilizeze demersul.
Tema regionalizării a fost discreditată fie în mod voit, fie prin incompetență. Nici măcar un singur politician român de pe prima scenă – repet, nici măcar unul – nu a fost capabil să spună în ultimele trei decenii și jumătate într-un mod argumentat și credibil de ce este necesară regionalizarea. Unii nu au reușit să treacă de nivelul împărțirii puterii în viitoarele regiuni, s-au văzut voievozi, bei sau grofi peste mai multe structuri imprecise, arătând limitare intelectuală, cecitate politică și dezinteres față de binele public. Clasa politică actuală – la fel ca și cea din urmă cu un deceniu sau două – se dovedește incapabilă să provoace și să susțină o discuție amplă în jurul regionalizării.
Mediul academic și societatea civilă au provocat de-a lungul timpului dezbateri în chestiunea regionalizării, au realizat lucrări diverse privind aspectele geografice, istorice, culturale, economice și administrative ale regionalizării, au adus argumente în favoarea acesteia, au propus modele.
Din păcate, și cercetătorii, și activiștii civici sunt practic ignorați de politicieni, uneori cu bună știință, cel mai adesea pentru că ultimii au un nivel foarte jos de pregătire și de deschidere spre dialog.
Având în vedere cele spuse mai sus, în opinia mea regionalizarea nu a eșuat, de vreme ce nu a cunoscut nici măcar o dezbatere publică reală, extinsă, cu implicarea diverșilor actori sociali. Cu alte cuvinte, suntem abia la început. Statul român are un retard îngrijorător în această privință.
Dacă Dobrogea a avut de câștigat prin încorporarea în România, dacă Transilvania și-a conservat avantajele pe care le avea, Moldova este singura care pare a fi pierdut mai degrabă, după unirea de la 1859. E o concluzie puternică, tranșantă. De ce? Nu au știut reprezentanții Moldovei să negocieze sau așa au cerut, atunci, împrejurările, era mai util centralismul și întărirea unui centru de putere?
Statul român a fost construit de două state, Moldova și Valahia, care în 1859 erau încă în componența Imperiului Otoman, unde beneficiau de o largă autonomie. Între cele două entități politice nu a existat o negociere înscrisă într-un document asupra drumului de urmat, astfel încât divergențele s-au văzut destul de repede și pe lungă durată.
Pentru unii importantă era doar construcția națiunii, pentru alții era important și ce se întâmpla cu partea lor de țară. Temerea multor moldoveni că Moldova avea să fie marginalizată în noul stat, că se vor lua hotărâri peste capul lor, că dezvoltarea regiunii avea să fie afectată s-a adeverit.
Contrar prezentărilor caricaturale pe care le fac unii istorici centraliști sau jurnaliștii care preiau pe nemestecate ceea ce produc primii, nemulțumirile moldovenilor erau fundamentate. Le-au găsit astfel inclusiv unii dintre muntenii din epocă.
Centralismul a fost contestat încă de atunci, unii văzând clar dezavantajele pentru Moldova. Nu doar cei etichetați drept „separatiști”, de-a valma, manipulator și stigmatizant, susțineau păstrarea unor forme de autonomie, ci și destui dintre unioniști, inclusiv dintre cei „radicali”, cum s-a văzut în deceniile care au urmat unirii Principatelor.
Pentru că Moldova și capitala acesteia, Iașul, înregistraseră pierderi evidente din punct de vedere economic – în unele privințe catastrofale –, administrativ și simbolic, s-a înregistrat după 1862 și până în perioada interbelică un lung șir de petiții și memorii privind recuperarea unora din drepturile pierdute, onorarea promisiunilor făcute de concetățenii munteni, acordarea unor compensații, susținere pentru dezvoltare cel puțin la un nivel comparabil cu ce se înregistra în fostul principat de la sud de Milcov.
Regionalismul moldovenesc a cunoscut forme remarcabile de coagulare politică, precum „Comitetul pentru apărarea intereselor economice și culturale ale Moldovei”, la 1891, Asociația „Frăția Moldovei Unite”, la 1919. De asemenea, unele grupuri culturale au avut o dimensiune regională moldovenească explicită („Junimea”, 1863, „Viața românească”, 1906, „Însemnări ieșene”, 1936).
Defavorizarea Moldovei în interiorul statului român, acumularea decalajelor de dezvoltare de către regiunea estică a României, regionalismul moldovenesc au fost subiecte ignorate, ca să nu spun ocultate multă vreme, considerate a fi nepatriotice, cu potențial exploziv.
În postcomunism, istoricii situați pe poziții ideatice liberale au avut onestitatea intelectuală și curajul de a aborda aceste teme, pe baza unor metodologii moderne, a relecturării surselor cunoscute, a cercetării unor dosare de arhivă ignorate sau efectiv inaccesibile anterior din motive ideologice sau politice. Astfel au apărut studii de neocolit, publicate în reviste și volume de specialitate, alte cercetări, unele de amploare, fiind acum în lucru.
Este vorba despre o direcție de cercetare care ne va spune mai mult despre trecutul nostru, ajutându-ne să înțelegem mai bine inclusiv prezentul. În caz contrar, ne vom hrăni cu materia indigestă a mistificărilor și manipulărilor bazate pe lene intelectuală, lipsă de curaj profesional și civic, pe acomodarea la presiunile țintite sau difuze venite dinspre ienicerii politici, administrativi și intelectuali sau de la cercurile din umbră.
Care sunt principalele decalaje, astăzi, încât să vorbim despre Moldova ca despre o fundătură, inferioară celorlalte regiuni istorice și celor de dezvoltare? Inclusiv, așa cum citim în carte, lingvistic. De ce nevoie pentru a recupera terenul și ce salturi trebuie făcute?
Potrivit datelor disponibile, Moldova nu avea un decalaj de dezvoltare în raport cu Muntenia la 1859.
La unii indicatori stătea mai bine un principat, la alții celălalt. Însă opțiunea pentru modelul centralist, stabilirea capitalei noului stat la București – arbitrar, fără consultare, ceea ce a stârnit nemulțumiri în epocă –, orientarea căilor de comunicație spre noul centru, alocările bugetare lipsite de echitate, construirea de fortificații doar pentru protejarea capitalei și Munteniei, dezavantajarea Galațiului, singurul port moldovenesc, în comparație cu creșterea Constanței după anexarea Dobrogei, ei bine, aceștia au fost tot atâția factori care au contribuit la instalarea unor decalaje de dezvoltare. Toate acestea s-au accentuat mai apoi și din motive geopolitice, și din cauze politice și administrative interne, pornite de la centrul puterii.
Astăzi, Moldova se prezintă ca o regiune care, fără a avea organizare teritorial-administrativă sub acest nume, a acumulat serioase decalaje în privința investițiilor publice în infrastructură, în mod special în construirea de autostrăzi și în modernizarea căilor ferate, în spitale, baze sportive, în privința investițiilor în economie, în special în industriile de vârf, dar și în cele oarecum tradiționale, care înseamnă locuri de muncă și bani pentru comunitățile din regiune.
În privința autostrăzilor, în acest moment există doar 18 kilometri de autostradă, parte din centura Bacăului, pe viitoarea autostradă A7, pe valea Siretului. Marea necunoscută este autostrada A8, care ar trebui să traverseze Carpații Orientali și să asigure legătura cu Transilvania și cu Europa Centrală.
Cert este că s-a aruncat peste dealurile moldovenești o autostradă de promisiuni, în vreme ce realizarea celei reale se va întinde cel mai probabil o lungă perioadă. Consecințele pentru dezvoltarea economică, pentru circulația mărfurilor și persoanelor sunt dezastruoase.
Despre inferiorizarea Moldovei, inclusiv despre cea culturală, în sens antropologic, s-a vorbit cu timiditate sau chiar deloc în spațiul public până nu demult. În vreme ce efigiile culturii române născute și formate sau plecate din Moldova sunt un bun comun, iar originea lor este amintită uneori în treacăt, ca element biografic mai degrabă minor, alte chestiuni sunt pur și simplu veritabile stigmate.
Probabil cel mai la îndemână exemplu, de altfel și cel mai cunoscut la nivel cotidian este cel al limbii. Privirea românei regionale, în mod expres a vorbirii moldovene, cu suspiciune, plasarea adesea în registru inferior este în mod explicit un stigmat asupra locuitorilor unei întregi regiuni.
De altfel, faptul nu a început în postcomunism, ci în urmă cu mai bine de un secol. El a fost remarcat de literați la începutul secolului XX, de lingviști în comunism, pentru ca să devină extrem de vizibil în postcomunism. Ridiculizarea vorbirii moldovene în emisiuni TV bucureștene, în traducerea unor filme de animație unde bandiții și marginalii vorbesc cu „accent” moldovenesc, în vreme ce lumea „fină” vorbește potrivit normelor impuse, toate acestea ilustrează o direcție nu doar inconfortabilă, ci una de discriminare fățișă.
Alexandru L. Cohal, coordonator împreună cu George Țurcănașu și cu mine al volumului Regionalizarea: către un model de bună guvernanță a României, Iași, Editura Polirom, 2023, a publicat chiar acolo un studiu documentat, novator și curajos: „Româna regională: vorbirea moldoveană din perspectivă sociolingvistică”. Este o temă cu risc, având în vedere modul în care privesc limba destui dintre concetățenii noștri. Inclusiv unii dintre filologi, mai ales dintre cei cu funcții de conducere, consideră că îndrăzneala de a aborda teme precum diferențele sociolingvistice regionale în România sau discriminarea vorbirii moldovene constituie un adevărat atentat la națiune.
Autoidentificați ca pontifi ai cunoașterii, închipuiți deținători ai adevărului ultim, indivizii din această categorie sunt în realitate mărunți funcționari culturali. Contribuția lor la cunoaștere este limitată, adesea inexistentă, însă zelul pe care îl manifestă în menținerea atmosferei de pușcărie intelectuală în instituțiile în care viețuiesc este evidentă. Și nu trebuie lăsați să instituite domnia abuzului pe coline. Libertatea de exprimare, inclusiv a cunoașterii științifice, este un drept pentru care merită să ne batem.
În legătură cu ultima parte a întrebării: pentru a recupera terenul pierdut din motive istorice, politice, administrative și economice cred că Moldova are nevoie în primul rând să conștientizeze că are aceste probleme. De asemenea, este nevoie de o viziune pentru dezvoltare, care să fie asumată de partidele existente, societatea civilă, mediul de afaceri, mediul academic, mass-media. Și este nevoie de oameni care să se implice deschis și susținut pentru susținerea intereselor regiunii. Mă tem însă că nu stăm grozav la niciunul din aceste puncte.
Centralismul și postularea unei inferiorități a Moldovei se văd acut astăzi, în contextul războiului din Ucraina, când România repune pe agendă întărirea Porții Focșanilor, care, practic, ar sacrifica Moldova în favoarea Bucureștilor, în cazul unui război. Este o opțiune funcțională, nu poate fi și Moldova apărată?
Istoria abandonării Moldovei în cazul unui conflict al României cu Rusia a fost reconstituită de Mihai Chiper, „Zona‑tampon a României într‑un conflict cu Rusia: Moldova în capcana de la Poarta Focșanilor”, în volumul Regionalizarea: către un model de bună guvernanță a României, Iași, Editura Polirom, 2023.
Pe scurt, neglijarea fățișă a Moldovei în cazul unui atac dinspre răsărit, în mod explicit din partea Rusiei, s-a pus imediat după Războiul de Independență. Rușii luaseră atunci cele trei județe moldo-basarabene, parte a patrimoniului moldovean în statul român, iar apoi nu se mai dădeau duși de aici. A fost imaginat atunci un sistem de fortificații pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați și în jurul Bucureștiului.
S-a considerat, de către politicieni și militari originari din Muntenia, că Moldova nu putea fi apărată în caz de atac dinspre Est, că ea trebuia abandonată, toate forțele armate, inclusiv regimentele cu bază teritorială moldoveană – pentru că aceasta a fost structura dominantă a Armatei Române până la instalarea regimului comunist –, trebuiau concentrate pentru apărarea părții de sud a țării și a Bucureștiului.
Reacția dinspre politicienii care reprezentau județele moldovene a fost vehementă. Dezbaterile parlamentare ne arată o scenă politică vie, dar și existența unui puternic sentiment de apartenență la regiunea Moldovei, alături de cel de apartenență la România.
Inclusiv Mihail Kogălniceanu, unul dintre politicienii de prim rang după 1859, a ridicat de o manieră extrem de fermă problema în Parlamentul României, considerând că un asemenea tratament era inacceptabil, că practic era vorba de o încălcare flagrantă a spiritului unirii. Merită reamintit că acele fortificații făcute cu mari cheltuieli, inclusiv din banii moldovenilor, s-au dovedit inutilizabile în 1916, când România a schimbat alianțele. Statul român s-a menținut la limită în cea de-a parte a Primului Război Mondial tocmai în Moldova ignorată militar anterior.
Îngropată de istoricii conformiști, redescoperită în ultimele decenii, tema fortificațiilor de la sfârșitul secolului XIX, implicit doctrina militară care prevedea abandonarea Moldovei în cazul unui conflict cu Rusia, ne spune multe despre consecințele nefaste pe termen lung ale unor decizii politice și militare, despre investițiile reduse în infrastructură, ieri, ca și astăzi, despre crearea condițiilor favorizante pentru subdezvoltare.
Toate acestea au contribuit decisiv la periferializarea Moldovei în statul român, la inducerea ideii că moldovenii sunt cetățeni de mâna a doua ai României, la învinovățirea repetată că sunt incapabili să se dezvolte, aceasta în condițiile în care toate deciziile majore, de la marile investiții și până la apărare, se iau în afara regiunii lor, fără niciun fel de consultare reală sau de explicații publice credibile.
În ultimii ani, doctrinarii Armatei României au reluat ideea apărării Munteniei, de fapt a Bucureștiului, în cazul unui atac dinspre Est. Aceasta ar urma să se întâmple în așa-numita Poartă a Focșanilor. Se consideră că regiunea Moldovei nu poate fi apărată. Nu este întâmplător că la nord de Milcov sunt forțe militare române extrem de reduse.
Există o brigadă motomecanizată la Iași, (sub)unități de artilerie risipite prin orașele regiunii, subunități chimice, o bază aeriană la Bacău, un liceu militar la Câmpulung Moldovenesc (dar nicio școală militară superioară în regiune), câteva anemice depozite de muniții și efecte, plus centre militare cu număr mic de angajați.
Nicio mare unitate a Armatei României nu își are sediul în Moldova. Inclusiv Brigada de Infanterie Motorizată „Ștefan Cel Mare”, de la Iași, depinde de Divizia 4 Infanterie „Gemina”, cu sediul la Cluj-Napoca. De asemenea, este de notorietate că în regiunea Moldovei nu sunt dislocate forțe NATO. Toate cele care au venit succesiv în ultimii ani au rămas în bazele din Dobrogea, Muntenia sau Ardeal, cu tot cu dotările lor.
Cel mai probabil militarii români dislocați în Moldova, recrutați în cea mai mare parte din județele dintre Carpați și Prut, sunt la fel de antrenați ca și cei din unitățile aflate în celelalte regiuni ale României. Însă ei sunt puțini, au la dispoziție mijloace modeste, par o ariergardă a unei armate care practic invită la invazie un posibil agresor dinspre Est, și mă refer în mod explicit la Rusia.
Toate acestea spun ceva despre locul pe care politicienii și militarii români îl acordă Moldovei în sistemul de apărare al României. Gândirea strategică a multor militari care se exprimă public este influențată în mod vizibil de o păguboasă tradiție construită de la sfârșitul secolului XIX încoace. Poate ar fi mai cinstit să ne spună, ca pe vremuri, că în caz de invazie dinspre Est ne vom apăra prin aruncarea în aer a podurilor vechi și puține, prin arderea holdelor, otrăvirea fântânilor și retragerea pe Carpați și la sud de Milcov.
Cert este că semnalul transmis populației din regiunea Moldovei este unul extrem de prost. Oamenilor de aici li se întărește convingerea că nu contează, că politicienii și militarii de la vârf nu dau doi bani pe viața și bunurile lor. Aceasta contribuie la menținerea regiunii și comunităților de aici în subdezvoltare, în mod particular la lipsa investițiilor în infrastructură și economie, pentru că nu vrei să investești într-o regiune văzută drept pavază în caz de conflict. De asemenea, sentimentul de abandonare contribuie la creșterea fenomenului emigrării, fie spre alte regiuni ale României, fie, mai ales, în străinătate, pentru că mulți nu vor să rămână unde nu au oportunități pentru un trai mai bun sau chiar nu se simt în siguranță. Consecințele pe termen mediu și lung sunt catastrofale pentru regiunea Moldovei.
Toate aceste lucruri le prezentăm din considerente evidente: pentru a atrage atenția asupra unei situații îngrijorătoare, pentru remedierea căreia există soluții. Înainte de toate este important să avem o dezbatere publică la care să participe toți cei care au ceva de spus, care sunt interesați de ceea ce se va întâmpla cu noi, aici, în viitorul imediat sau ceva mai îndepărtat.