Prin anii 70 circula un banc: japonezii inventanseră o mașină care prezicea viitorul fiecărei națiuni și au invitat la inaugurare trei conducători: Jimmy Carter, Leonid Brejnev și Nicolae Ceaușescu. Primul este Carter, care introduce o monedă în mașină, privește ecranul și cade livid pe scaun, bolborosind: America va deveni socialistă. Urmează Ceaușescu, care introduce o monedă, privește ecranul și se probușește și el vânăt de furie, șoptind: România va deveni capitalistă. Ultimul, Brejnev, curios să vadă destinul Uniunii Sovietice. Introduce omul o monedă, se uită la ecran, se dă trei pași înapoi; mai bagă o monedă, se uită iar și se freacă la ochi. Încearcă a treia oară, își pune ochelarii la ochi, mai introduce o monedă și se uită din nou, preț de cinci minute. După care se întoarce nedumerit: „ Nu înțeleg nimic, scrie cu caractere chinezești!”
Dacă am adapta puțin bancul la ziua de astăzi, dacă Iohanis ar citi viitorul României într-o mașină sofisticată, nici el nu ar înțelege nimic, pentru că ar vedea un text scris cu litere grecești: „αφερεγγυότητα ”. Noroc cu dicționarele on-line, în care ar putea omul să caute și să afle că se citește „aferengyótita” și este sinonim cu „αναξιόχρεο” (anaxióchreo). Sau poate va scrie : „αθέτηση” sau „παράλειψη” sau „απουσία” sau „αμέλεια” sau „παράβαση” ”συμβολαίου” sau „φυγοδικία”. Să nu mai plictisim cititorii: αφερεγγυότητα înseamnă insolvență, iar ultimele însemnă faliment, cădere, prăbușire…
De ce scrie în grecește? Pentru că Grecia s-a prăbușit în ultimii ani, din cauza crizei datoriei publice. A pierdut o treime din PIB în doar opt ani:
Cam asta ne așteaptăși pe noi: ne aflăm, așadar, pe un drum sigur spre prăpastie, acumulând an de an datorie publică din ce în ce mai mare, crescând deficitul bugetar la cote insuportabile și cheltuind miliarde pentru gloria mediatică a unor politicieni insensibili la viitorul țării.
Ecuația creșterii pensiilor cu 40% este simplă ca bună ziua: România produce într-un an cam 1.050 de miliarde de lei (PIB-ul adică), strânge la fondul de pensii puțin peste 70 de miliarde de lei și ar urma să plătească pensii de 110 miliarde de lei. Aceste sume nu au legătură cu nicio pandemie și se referă strict la economia noastră într-un an normal. Cu alte cuvinte, statul trebuie să se împrumute cu aproape 40 de miliarde de lei pe an pentru a plăti pensiile mărite cu 40%. Adică cu peste 3% din PIB. Dar stați, oameni buni, 3% din PIB este tot deficitul la care avem dreptul prin statutul de membru UE. Și noi trebuie să acoperim de la bugetul de stat și diferența dintre contribuțiile de sănătate și cheltuielile sistemului medical și diferența dintre puținul strâns și prea-multul cheltuit de bugetele primăriilor și consiliilor județene. Adică am avea de împrumutat alte vreo 30-40 de miliarde de lei pentru a finanța și aceste deficite. Adică am crește datoria publică cu vreo 70-80 de miliarde de lei în fiecare an. Deja la sfârșitul anului acesta, datoria țării va fi aproape 500 de miliarde de lei, adică minim 45% din PIB.
Spectacolul politic din ultimele zile ne aduce în fața ochilor o dezbatere menită să divizeze națiunea: pot fi sau nu mărite pensiile cu 40%? Milionarii deghizați în partid de stânga se dau de ceasul morții să crească pensiile prea mici ale bătrânilor noștri, în vreme ce bugetarii de lux deghizați în partid de dreapta pozează în salvatorii patriei, apărând cu spada în mână trezoreria statului de asaltul celor flămânzi. Comicul situației constă în faptul că și unii și alții mimează, niciunii nu joacă „pe bune” în acest film. Disputa legată de creșterea pensiilor este una inventată pe finalul unei campanii electorale mult prea anoste cu un singur scop: să polarizeze voturile între cele două mari partide și să excludă din jocul politic partidele mai mici sau mai noi. Incapabile să dezbată pe subiectele reale ale unei campanii pentru alegeri locale (atragerea de fonduri europene, infrastructura locală, calitatea învățământului sau calitatea spitalelor), cele două partide care conduc România pe rând de 20 de ani, au născocit o dispută pe un subiect care nu are nicio legătură cu primarii sau pe președinții de consilii județene. Și această dispută se dă doar între liberali și psd-iști, ceilalți stau pe margine și așteaptă vreo minune.
De ce spun că disputa pe creșterea pensiilor nu este reală, ci inventată? Din cel puțin trei motive simple:
- Partidul care a asigurat guvernarea PNL ucigând moțiunea de cenzură din fașă, veșnic orientata UDMR, a făcut o acrobație specifică și a ajutat PSD să voteze creșterea pensiilor cu 40% în Parlament. Adică aperi guvernarea, dar îi respingi guvernului tocmai bugetul? Pe cine minte UDMR? Poate pe propriii electori, care oricum nu dau doi bani pe ce se întâmplă la București, ei sunt cu ochii pe Duna TV...
- Apoi, toată lumea a înțeles că guvernul Orban nu va aplica nicicum nicio lege cu impact financiar votată în parlament până la alegerile din decembrie, când va căpăta majoritatea parlamentară dorită, împreună cu USRPlus, cu PMP și cu cameleonii lui Hunor Kelemen.
- Nu în ultimul rând, toate partidele adoră să facă disciplina financiară oriunde nu le sunt afectate comisioanele. PSD-iștii știu, la fel de bine ca liberalii, că o creștere de pensii cu 40% ar atrage de la sine o redimensionare a cheltuielilor bugetare în zone „intangibile”: s-ar reduce numărul imens al bugetarilor, s-ar reduce din cheltuielile cu înzestrarea armatei, s-ar reduce cheltuielile statului cu bunuri și servicii sau se vor reduce chiar investițiile. Și nu e niciun secret că armata bugetarilor de lux este, de fapt, compusă din membrii de partid liberali și psd-iști recompensați cu salarii uriașe sau chiar cu rudele și amantele prea-puternicilor din aceleași partide. Cum nu e niciun secret că reducerea cheltuielilor cu înzestrarea armatei ar afecta relațiile cu Washington, Berlin sau Paris și le-ar permite ambasadorilor străini să vadă mai bine corupția generalizată din instituțiile statului nostru. La fel de bine se știe că orice cheltuială cu bunuri și servicii este purtătoare de comision pentru că, nu-i așa, nu se cumpără niciun creion fără comisionul binemeritat de aleșii cetățenilor. Cât despre investiții, să vă reamintesc că nu se atribuie și nu se recepționează nicio lucrare decât cui trebuie și doar contra sfintei șpăgi?
Dacă pe voi, dragi cititori, nu v-au convins cele trei argumente de mai sus, să știți că pe creditorii României i-au convins: niciun fond de investiții și nicio bancă nu crede că la noi vor crește pensiile cu 40%! De unde știu? Simplu, din reacția piețelor la votul din parlament: banii cu care se împrumută guvernul nostru nu s-au scumpit deloc:
Creditorii României cred că este mai probabil să ne lovească un asteroid decât să crească pensiile cu 40%. Drept urmare, România se împrumută astăzi mai ieftin decât acum o lună și muult mai ieftin decât acum șase luni!
Suntem speriați cu devalorizarea monedei. Altă petardă a unor profesioniști ai minciunilor. Fix acum un an, cursul de schimb pentru un euro era 4,746 lei și acum este 4,8722. Adică o devalorizare de 2,65%. E mult, e puțin? Păi e mai puțin decât rata anualizată a inflației, de 2,7%!
De când devalorizarea monedei cu un procentaj similar, dar mai mic, decât rata inflației este o problemă? Și dacă tot am ajuns aici, oare am dreptul să mă întreb cum de nu a zis nimeni nimic în ultimii ani când devalorizarea era mult inferioară ratei inflației? Și țara bifa noi și noi vârfuri ale deficitului comercial? Nu a avut nimeni curaj să-l critice pe Matusalem de la BNR că distruge competitivitatea producătorilor români?
Aviz bocitoarelor de serviciu de la București: leul nostru strămoșesc nu s-a devalorizat din cauza posibilității creșterii pensiilor, ci pentru că a urmat un tipar regional. Iată că în ultimele zile s-a devalorizat și zlotul polonez:
Ba chiar și forintul unguresc:
Ei, nu-i așa că „piețele” nu cred în majorarea pensiilor cu 40%?
Revenind la fondul problemei, cu creșterea pensiilor cu 14% sau cu 40%, statul român tot va ajunge la o criză financiară majoră. Și nu târziu, ci prin 2021-2022, aniversând astfel 40 de ani de la precedenta criză financiară, cea din 1980-1982, atunci când Ceaușescu ne-a condus spre o incapaciate de plată de toată frumusețea.
În fond, era și timpul să o punem de o nouă criză majoră în România. În fond, 40 de ani înseamnă mai mult de o generație. Cei care atunci erau adulți, astăzi sunt fie prea bătrâni, fie decedați. Generația Iohannis-Orban-Ciolacu abia experimenta atunci pubertatea.
Profit de ocazie să amintesc acestei generații ce a trăit (și n-a băgat în seamă) în anii 80. Iată cum a explodat datoria externă a țării în acei ani:
Se observă că, din 1977 până în 1980, datoria externă a noastră s-a dublat. În numai trei ani. Și România nu a avut nicio vină, totul a fost cauzat de economia globală. În anul 1971, pentru a face față presiunilor inflaționiste și dezechilibrelor balanței de plăți, administrația de la Washington a suspendat convertibilitatea în aur a dolarului american, ceea ce a declanșat destrămarea Acordului de la Bretton Woods. Ca urmare, în anul 1980, moneda americană se depreciase la jumătate în raport cu anul 1971, rata dobânzii de referință a FED s-a majorat la 11% (de la 4%), prețul aurului a crescut de 10 ori, iar cotațiile internaționale ale țițeiului s-au majorat de 6 ori. Creșterea serviciului datoriei externe a fost ucigătoare pentru economia noastră:
Dacă în 1977, țara avusese de plată (rate de capital plus dobânzi) puțin peste 400 de milioane de dolari, în 1980 avea de plătit de aproape patru ori mai mult (1,5 miliarde de dolari), iar în 1981 vorbim de o dublare într-un an al plăților externe de efectuat (peste 3 miliarde de dolari). Evident că țara nu a făcut față acelui vârf de plată, nu și-a onorat angajamentele, a intrat în incapacitate de plată. Ceaușescu a ajuns, cu sprijinul FMI, să negocieze acorduri de reeșalonare cu Clubul de la Paris și cu Clubul de la Londra, la mijlocul anului 1982, la care au participat reprezentanți ai unui număr de 15 guverne, care garantaseră împrumuturi ale României, pentru proiecte de investiții bilaterale. A urmat nebunia deciziei rambursării anticipate a împrumuturilor și lichidarea întregii datorii externe până pe 31 martie 1989, vreo 13 miliarde de dolari, adică două treimi din excedentul comercial de 18 miliarde de dolari realizat de țara noastră în anii 80. Timp de 15 ani, României i-a fost interzis accesul la finanțări externe. Abia la 8 mai 1996, țara noastră a efectuat, pe piața japoneză de capital, cea mai mare emisiune de obligațiuni din istoria țării de până atunci, în valoare de 52 miliarde yeni (495 milioane dolari), cu scadența de 3 ani (Sursa: AICI ).
Pentru cei care se lăfăie pe ecranele televizoarelor povestindu-ne ce lipsiți de griji trebuie să fim beneficiind de dobânzi realativ reduse, poate ar fi bine să le reamintim că politica expansionistă a președinților americani Lyndon Johnson (1963-1969), Richard Nixon (1969-1974) și Gerald Ford (1974-1977) și precaritatea mandatului Jimmy Carter au adus inflația în America la incredibilul prag de 14% în 1980:
Această inflație, coroborată cu un șomaj de peste 10%, a adus după sine politica dobânzilor înalte ale FED în mandatul Carter, dobânzi brusc scăzute în primul mandat Reagan și numai astfel s-a balansat evoluția masei monetare M1:
Ceea ce generația Iohannis-Orban-Ciolacu ar trebui să înțeleagă este că România a intrat în incapacitate de plată în 1981 nu numai din cauze interne (cutremurul din 1977 și lipsa de performanță a intreprinderilor socialiste), ci și pentru că americanii și-au reglat economia cu prețul scumpirii banilor pentru tot restul lumii. Așa că ar face bine să renunțe la deficitele uriașe prin care conduc țara (iarăși, nu vorbesc de contextul pandemiei!) și să renunțe la politica inconștientă de împrumuturi. Creditele care par astăzi ieftine se vor scumpi în curând, pentru că guvernele marilor economii globale vor trebui să finanțeze cumva plata datoriilor uriașe acumulate din 2008 încoace. Și cum o vor face altfel decât tipărind bani?
Sigur că nu e normal nici hazardul moral ale cărui victime sunt doar sărmanii pensionari. Până la urmă, dacă tot nu pot fi pensiile mărite cu mai mult de 14%, de ce nu se pot reduce salariile uriașe ale bugetarilor? De ce nu se poate reduce numărul bugetarilor cu cel puțin 20%? De ce nu se pot cumpăra Dacii în loc de Mercedes-uri pentru poponețele răsfățate ale zecilor de mii de șefi și șefuleți din minstere, primării și agenții guvernamentale? Sau de ce nu poate avea România doar 300 de parlamentari, dacă Italia (o țară de trei ori mai populată) se mulțumește cu doar 600? Sau de ce nu poate Ministerul Sănătății să nu angajeze fotomodele pentru construcția de spitale regionale? Sau de ce trebuie să avem localități cu mai puțin de 1.000 de locuitori și școli cu doar 10 elevi?