Omul ajuns președinte pe viață într-o republică europeană

victor.pitigoi

Senior Editor

“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

În urmă cu 60 de ani, în aprilie 1963, Iugoslavia era proclamată republică socialistă, iar liderul acesteia, Iosip Broz Tito, era declarat președinte pe viață al statului din Balcani.

Faptul părea unicat și poate chiar așa era. Republica este prin definiție ceva ce exclude deținerea pe viață a postului de lider suprem, așa cum se practică în monarhie. Însuși cuvântul republică derivă din expresia latină res publica,  adică „lucrul public”, ceva ce desemnează obiectul aparținător întregului public, adică tuturor.

Citesc într-o enciclopedie umătoarele: „Republica este formă de organizare statală, în care suveranitatea aparține poporului, iar puterea executivă este exercitată de cetățeni aleși pentru o perioadă determinată de timp”.

Rezultă că orice încercare de a deține funcția, adică puterea pe o perioadă nelimitată de timp reprezintă trădarea conceptului de republică. Probabil de aceea, dictatori notorii precum Stalin sau Brejnev, nu acceptau formal să fie aleși pe viață. Nici Ceaușescu al nostru, căruia i s-a propus la congresul al 14-lea comunist să fie ales pe viață, nu a acceptat.

ADVERTISING

În cazul Tito, situația era însă cu totul aparte. Tito nu s-a impus ca un oarecare lider al țării sale. S-a impus ca erou și  legendă. Era singura personalitate din Europa care a reușit să-și formeze, în spațiul controlat de germani, o armată de voluntari (partizani), care să le aducă ocupanților pagube considerabile și să-i sfideze, fără să fie dibuit și prins de către faimosul GESTAPO. 

În lumea postbelică, numele eroului iugoslav trezea acel respect, cu care  se impuneau cele mai de seamă personalități ale vremii: președinții Truman sau J.F. Kennedy, premierii Churchill sau Eden, generalul de Gaulle sau tânăra regină Elisabeta a II-a, instalată atunci pe tron.

Iosip Broz Tito  este perceput și astăzi ca o personalitate stranie a Europei și chiar a lumii. Nu avea vreo funcție sau un rol oficial în stat, atunci când acționa în clandestinătate, reușind să saboteze cu curaj agresiunile Reich-ului în Balcani, fără să se lase prins, deși GESTAPO-ul pusese un preț ispititor pe capul lui.

Dar ceea ce i-a făcut aureola și mai strălucitoare după război a fost îndrăzneala cu care comunistul Tito refuza categoric și ritos să se alinieze comuniștilor din Europă răsăriteană, aservită lui Stalin și Uniunii Sovietice.

ADVERTISING

Știri neoficiale, difuzate pe posturile de radio din Occident, informau că atotputernicul lider al Kremlinului de atunci inițiase personal o acțiune de lichidare a incomodului Tito. Tot neoficial s-a aflat și  răspunsul expediat de Tito lui Stalin, în ziua când teribila ameninațare ajunsese la urechile lui:

Nu mai trimite asasini ca să mă omoare (…) Dacă urmărirea mea nu va înceta, îl voi trimite eu la Moscova pe omul meu și atunci garantez că nu va fi nevoie să mai trimit și alții”.

Opinia publică intuia în acel moment că lumea postbelică nu se împărțea în comuniști și anticomuniști, ci în sovietici și antisovietici. Considerându-se comunist, dar antisovietic, Tito și-a permis să sfideze Moscova, într-o problemă care preocupa întreaga Europă în acele zile: Planul Marshall.

Planul Marshall era soluția concepută în America și adoptată de Europa Occidentală pentru refacerea a tot ce distrusese războiul nimicitor. Sfidând refuzul Kremlinului de a accepta acest demers în numele său și al țărilor satelite, Tito a acceptat public programul american.

Celelalte țări din estul european, inclusiv România lui Gheorghiu Dej, a Anei Pauker și a lui Petru Groza, s-au aliniat la cerințele sovietice și au respins oferta categoric. Este notoriu comunicatul prin care Ministerul de Externe al României motiva în 1947 refuzul său de a beneficia de facilitățile Occidentului:

ADVERTISING

Guvernul român nu poate colabora cu o asemenea acțiune ineficientă în termeni economici și periculoasă, în termeni politici.”

Oferta „ineficientă și periculoasă” a fost, până la urmă, motorul capabil să propulseze Europa Occidentală la standarde fără egal la noi, cei din Est.  

Acceptând oportunitățile oferite de Planul Marshall, I.B.Tito dădea un semnal clar cu privire la politica externă a Iugoslavei, diferită de cea sovietică. Semnalul a devenit și mai clar, când liderul dela Belgrad s-a implicat activ și în „Mișcarea de Nealiniere”, o organizație interguvernamentală de state care refuzau să se alinieze la cerințele vreunui bloc de putere.

Mișcarea a fost o reușită pe plan diplomatic. Tito atingea culmea gloriei. Reușise să impună Belgradul ca sediu al Mișcării și să anunțe în termeni atrăgători scopul organizației, acela de a asigura „independența națională, suveranitatea și integritatea teritorială a tuturor țărilor(…), în lupta lor împotriva imperialismuluicolonialismuluineo-colonialismuluirasismului și tuturor formelor de agresiune, ocupație, dominație, interferență sau hegemonie străine, inclusiv împotriva vreunei mari puteri sau vreunui bloc politic”.

Era evident că liderul de la Belgrad bătea șaua, ca să priceapă Stalin.

Pe de altă parte, simpla enumerare a celor ce constituiau încă de atunci obiectul Mișcării evidențiază  anvergura de vizionar a liderului Iugoslav. Parcă ar fi intuit cu multe decenii în urmă că, în următorul secol, vor reveni în actualitate obiectivele vizate de el atunci. Îmi permit să punctez obiectivele Mișcării în lumina periculoaselor evenimente pe care le trăim noi astăzi:

Independența națională a fost încălcată brutal de Federația Rusă prin anexarea (unilaterală) a Crimeei, iar ulterior prin anexarea (tot unilaterală) a unor teritorii din estul Ucrainei și, în final, prin invadarea militară a țării.

Suveranitatea a fost tratată cu același prilej ca o bagatelă.  Și tot suveranitatea este bagatelizată prin amenințările insistente ale unor demnitari de rang înalt de la Kremlin, dornici să extindă invazia mai departe în Europa, amenințând Omenirea cu perspectiva apocalipsei nucleare.

Despre integritatea teritorială  nici nu merită comentat, după invazia Rusiei și după ce unele declarații ale liderilor moscoviți de seamă sugerează împărțirea Ucrainei între vecinii ei.

Imperialismcolonialismneo-colonialismrasism, alte forme  de agresiune, ocupație sau dominație – toate amintesc de lexicul și retorica emfatică sovietică, perimate demult.

Până și hegemonia străină, amintită în obiectvele Mișcării de Nealiniere, o găsesc formulată explicit chiar de domnul Putin, atunci când vorbește despre dreptul Rusiei asupra „teritoriilor sale istorice”, fără să observe că eventuale drepturi, tot istorice, tot tradiționale, tot legendare, ar putea revendica în Rusia  oricare din statele vecine.

Ideea de hegemonie o amintește de altfel și la pretinsul testament al unui țar de odinioară, care rostea un fel de aforism, interesant ca metaforă, dar înspăimântător ca mesaj: „pe locul unde a călcat vreodată copita calului rus, acolo pământul îi aparține Rusiei”.

Dar să ne întoarcem la cazul Tito, cel înscăunat pe viață acum fix șase decenii. Nu mi se pare că performanța sa din anii războiului ar depăși-o pe cea din anii de pace. Căci, atâta vreme cât a trăit Tito, nimeni n-a atentat la integritatea statului. Iugoslavia avea deschidere spre Occident, valuta țării era liber convertibilă, iar dreptul cetățenilor de a circula în afara țării nu era restricționat, ca în alte state comuniste.

Mulți români, dornici să evadeze din România, treceau granița spre Iugoslavia comunistă, unde rafturile magazinelor erau încărcate, circulația era liberă iar valuta convertibilă.

Dar președinția „pe viață” a lui Tito n-a durat mult. În 1980, super-liderul iugoslav trecea în neființă. Acesta a fost începutul sfârșitului pentru statul Iugoslav care, acum șase decenii, își procama un președinte pe viață.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇