Într-o discuție cu Magda Grădinaru, am arătat că influența rusă în România, atât deschisă, cât și voalată, a fost rareori atât de mare ca astăzi. Acest lucru a declanșat unele reacții uneori vehemente, operând cu acuzații de dezinformare și susținând că opinia mea era aberantă. De aceea, aș dori să explic mai în detaliu observațiile pe care se bazează aprecierea mea.
Influența Rusiei asupra opiniei publice românești poate fi măsurată, în general, în termeni cantitativi și calitativi, adică prin sondaje de opinie și prin analiza dezbaterilor politice din mass-media tradiționale și sociale.
România nu este diferită de alte țări care sunt expuse la încercările Rusiei de a le influența. În principiu, Rusia are două opțiuni în acest caz: se conectează la și consolidează sentimentele pro-ruse deja existente și/sau consolidează tendințele care sprijină indirect poziția rusă. În mod specific, acestea sunt încercările de a slăbi încrederea în UE și NATO, de a alimenta un conflict de identitate între Est și Vest în Europa, vizând în special țările ortodoxe, și de a critica interesele strategice importante ale Occidentului ca fiind nelegitime, în special în ceea ce privește războiul rusesc de agresiune împotriva Ucrainei.
Rusia utilizează o întreagă gamă de instrumente: canale media care reprezintă în mod deschis poziția rusă (cum ar fi sputnik.md sau Russia Today, care sunt acum interzise în multe țări ale UE); grupuri de lobby care organizează conferințe cu o înclinație pro-rusă; troli pe rețelele de socializare; influențarea decidenților politici și a formatorilor de opinie din viața publică; nu în ultimul rând, interesele comerciale joacă un rol major.
Adesea însă, nici măcar nu este necesar să se exercite o influență directă. Rusia beneficiază de partide și actori naționaliști, izolaționiști și suveraniști. Aceste partide și actori pot fi găsiți în multe țări atât la extrema dreaptă, cât și la extrema stângă, în timp ce partidele din centrul politic au mai puține afinități ideologice cu Rusia, dar adesea sprijină Rusia prin intermediul conexiunilor de afaceri și al corupției. În rândul grupurilor radicale din punct de vedere ideologic, probleme precum lupta împotriva pandemiei, criza migrației și războiul din Ucraina se întrepătrund.
Forme de influență rusă în UE: exemplul Austriei
Aceste observații sunt valabile pentru multe țări. Înainte de a analiza mai îndeaproape situația din România, să aruncăm o scurtă privire asupra Austriei, țara în care trăiește autorul acestor rânduri, dar al cărei cetățean nu este.
În Austria, două partide sunt în mod deschis pro-rusești. Micul Partid Comunist al Austriei, care asigură primăria în al doilea oraș ca mărime, Graz, și Partidul Libertății (FPÖ), de extremă dreapta, care este în prezent cel mai puternic partid conform sondajelor (cu aproximativ 29%).
FPÖ a încheiat un acord oficial cu partidul Rusia Unită al lui Vladimir Putin. Imaginea cu fostul ministru de Externe Karin Kneissl dansând și făcând o plecăciune adâncă în fața lui Putin la nunta sa a făcut înconjurul lumii. Kneissl a fost recrutată de Rusia ca propagandistă după ce a demisionat, iar în prezent locuiește în Franța, deoarece se simte persecutată politic în Austria (!). În prezent, FPÖ se află în proces cu Partidul Social-Democrat, care a lansat acuzația că FPÖ este finanțat direct de la Moscova.
În schimb, Partidul Popular Austriac conservator (ÖVP), care asigură în prezent cancelarul, nu are afinități ideologice cu regimul lui Putin. Cu toate acestea, el reprezintă puternicele interese de afaceri austriece în Rusia. Fostul cancelar federal Wolfgang Schüssel (în consiliul de supraveghere al Lukoil până în 2022) și fostul ministru de finanțe Hans-Jörg Schelling (consilier la Gazprom) au lucrat pentru industria de stat rusă. Multe companii austriece sunt încă active în Rusia, cum ar fi Raiffeisen International.
Partidul Social-Democrat (SPÖ), în prezent cel mai mare partid de opoziție, numără în rândurile sale mulți politicieni care mențin o relație ambiguă față de Rusia. Fostul cancelar Christian Kern a lucrat pentru căile ferate rusești de stat și a ezitat să renunțe la mandat după invazia rusă în Ucraina. Un alt cancelar social-democrat, Alfred Gusenbauer, a făcut lobby pentru interesele rusești timp de ani de zile. După anexarea Crimeei în 2014, președintele federal social-democrat Heinz Fischer a fost cel care l-a primit oficial pe Vladimir Putin și a glumit cu el, în timp ce șeful Federației Industriilor Austriece, Christoph Leitl, care încă mai păstrează legături de afaceri cu Rusia, l-a aclamat pe Putin.
Partidul Verzilor, care se află în prezent la guvernare, nu comentează aproape deloc despre Rusia și războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, spre deosebire de Verzii germani, care se numără printre cei mai aprigi susținători ai Ucrainei.
Micul partid liberal NEOS este singura grupare reprezentată în Parlament care adoptă în mod constant o poziție clară și critică față de regimul lui Putin.
Există mai multe motive pentru această situație: afinitatea ideologică între comuniști și populiștii de dreapta; interesele de afaceri în rândul conservatorilor; și, acesta este un factor important în multe țări, un puternic antiamericanism în rândul unor mari părți ale stângii și extremei drepte.
În plus, ca și în Germania, există o imagine romanțată a Rusiei și o lipsă de cunoștințe și de interes pentru țările din Europa Centrală și de Est.
În Austria, Tratatul de stat din 1955, prin care Austria și-a recăpătat suveranitatea, este, de asemenea, foarte important. Uniunea Sovietică a fost una dintre cele patru puteri garante. Austria, care era atunci neutră, a menținut legături economice strânse cu țările comuniste și a servit, de asemenea, drept centru pentru comerțul cu tehnologii occidentale, al căror export către statele Pactului de la Varșovia era interzis. Neutralitatea și relațiile speciale cu Uniunea Sovietică influențează și astăzi părți importante ale politicii austriece.
În Austria, scepticismul față de știință și cercetare este larg răspândit, motiv pentru care opozanții vaccinării Covid sunt, de asemenea, importanți din punct de vedere politic - la ultimele alegeri regionale, voturile lor au fost chiar decisive.
Opozanții vaccinării și admiratorii lui Putin sunt grupuri care se suprapun. În Austria, există în mod tradițional un potențial de votanți protestatari, care cuprinde aproximativ un sfert din totalul voturilor și care în prezent este mobilizat cu succes de FPÖ.
De asemenea, influente sunt toate acele cercuri de afaceri care au legături cu Rusia și care promovează investițiile rusești în Austria, nu în ultimul rând așezarea rușilor bogați mai ales în Viena și în stațiunile de schi la modă. De asemenea, Rusia menține o ambasadă la Viena cu un număr foarte mare de angajați, care este probabil folosită într-o măsură considerabilă în spionaj.
Toate aceste informații se datorează cercetărilor unei prese critice.
România și Rusia - o relație multistratificată
Dacă ne îndreptăm acum privirea spre România, majoritatea românilor au o aversiune crescută istoric față de Rusia, având în vedere numeroasele invazii ale Moldovei și Valahiei de către armata țaristă, apoi de către armata sovietică.
O privire mai atentă asupra istoriei relațiilor dintre români și ruși arată însă că nu este vorba de o evoluție liniară: în 1711, Dimitrie Cantemir, în calitate de principe al Moldovei, a sperat la eliberarea principatului său de sub suzeranitatea otomană printr-o intervenție a lui Petru cel Mare; iar în 1831/32, Regulamentul organic al generalului Pavel Kiseleff a adus principatelor Moldovei și Valahiei un avânt de modernizare a administrației, recunoscut și în România însăși.
Influența intelectuală și spirituală a Rusiei asupra României, de la socialismul agrar și antisemitismul radical până la misticismul ortodox, a fost, de asemenea, considerabilă și nu a fost niciodată discutată în context.
Cu toate acestea, aceste vechi influențe sunt importante, deoarece cercurile naționaliste, suveraniste și tradiționaliste ortodoxe din România sunt deosebit de sensibile la propaganda rusă care operează în mod deschis sau sub acoperire; de asemenea, receptive la aceste mesaje sunt cercurile antioccidentale de stânga, inclusiv susținătorii fostului regim comunist.
Din punct de vedere istoric, înainte de invazia sovietică de la 23 august 1944, existau și diferențe regionale în relația românilor cu Rusia: moldovenii au avut experiențe foarte proaste cu Rusia, mai ales în secolul al XIX-lea, în timp ce pentru munteni Rusia părea mai îndepărtată din punct de vedere mental.
Acest lucru a devenit deosebit de clar în dezbaterea dintre susținătorii Antantei și ai Puterilor Centrale între 1914 și 1916. Mulți dintre "germanofilii" aveau mai puțină simpatie pentru Germania decât teamă de Rusia. În schimb, politicienii influenți din Muntenia se temeau mai puțin de o alianță cu Rusia și Franța - și, în cazul unei victorii a acestei alianțe, de o hegemonie rusă în Europa de Est. Muntenii erau, de asemenea, pregătiți să renunțe definitiv la Basarabia în schimbul Transilvaniei, o poziție pe care mulți moldoveni nu o împărtășeau.
Fundația europeanǎ Nicolae Titulescu ca poartă de intrare a influenței rusești
Experiența comună a dominației sovietice, pe care toți românii au avut-o după 1944, a nivelat aceste diferențe regionale.
În perioada interbelică, relația României cu Uniunea Sovietică a fost foarte tensionată, deoarece aceasta din urmă nu renunțase niciodată la Basarabia. Ministrul de externe Nicolae Titulescu a încercat însă să relaxeze relațiile la mijlocul anilor 1930, ceea ce a contribuit la căderea sa. În perioada comunistǎ, el a fost considerat o figurǎ simbolicǎ a prieteniei româno-sovietice și nu este o coincidențǎ faptul cǎ o instituție favorabilǎ Rusiei (Fundația europeanǎ Nicolae Titulescu) îi poartǎ numele și astǎzi, condusǎ de fostul prim-ministru Adrian Nǎstase.
Fundația l-a găzduit în 2013 pe principalul ideolog al lui Putin, Aleksandr Dughin. Suveraniști de frunte antioccidentali precum Ioan Aurel Pop, Dan Berindei, recent decedatul Rǎzvan Theodorescu, Teodor Meleșcanu și jurnalistul Antena 3 Adrian Ursu au participat la activitatea fundației, care este o importantă poartă de intrare a influenței rusești în România.
În februarie 2023 a participat și Dan Dungaciu, șeful Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române şi colaborator la LARICS (Laboratorul de Analiza a Razboiului Informational si Comunicare Strategica) responsabil cu combaterea dezinformării, care a atacat dur afirmațiile mele din interviul cu doamna Grădinaru. Aparent, domnul Dungaciu şi prin el LARICS întreține o relație cu importanți agenți de influență ai Rusiei în România.
România și Uniunea Sovietică: o relație ambiguă
Dar chiar și în perioada comunistă și post-comunistă, relația cu Uniunea Sovietică și Rusia a fost ambiguă. Sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, România a obținut totuși retragerea Armatei Roșii, iar mai târziu și KGB-ul a părăsit țara. În ceea ce privește politica mondială, România s-a distanțat de Uniunea Sovietică prin acte simbolice, dar cercetătorii discută până în prezent dacă aceasta a fost o distanțare reală sau doar o tactică pentru a înșela Occidentul și a-l determina să ofere sprijin economic pentru presupusul disident.
Ceea ce este cert însă este că, după 1989, Ion Iliescu a încheiat un tratat cu Uniunea Sovietică (Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie, 5 aprilie 1991) și nu a intenționat sub nicio formă să ancoreze România în structurile euro-atlantice.
Poziția lui Iliescu este importantă pentru că ea modelează și astăzi o parte din spectrul politic: un curent anti-occidental latent, o întoarcere spre Moscova evitând în același timp o dependență prea mare, o manevră între Est și Vest, cu un naționalism suveranist care asigură suprastructura ideologică. Această gândire are rădăcini profunde în România - liberalii au propagat în perioada interbelică "Prin noi înşine", legionarii doreau un stat național autosuficient, iar comuniștii nu s-au dezmințit în această privință.
Românii și Rusia astăzi: aspecte cantitative
În acest context, este de așteptat ca Rusia să întâmpine puține simpatii deschise în România, dar să fie activat un potențial considerabil de atitudini suveraniste și antioccidentale.
Grupul de lucru LARICS al Academiei Române, care a criticat vehement remarca mea („Rusia este în război cu unul dintre vecinii României și niciodată până acum nu a existat atâta simpatie deschisă și voalată pentru Rusia în rândul publicului românesc”), se bazează pe un sondaj de opinie care pretinde că arată cote scăzute de simpatie pentru Rusia lui Vladimir Putin.
Dacă toate sondajele de opinie realizate pe această temă în România în ultimii ani ar fi dat rezultate similare, autorul acestor rânduri s-ar înșela, într-adevăr. Dar situația demoscopică nu este atât de clară precum sugerează LARICS. Ca întotdeauna, în cazul sondajelor de opinie, este nevoie de compararea mai multor studii pentru a obține o imagine mai amplă.
În iunie 2022, Consiliul European a prezentat un studiu care a ajuns la o concluzie diferită de cea a sondajului LARICS. Potrivit acestuia, românii sunt printre cele mai pro-ruse societăți din Europa, contrastul cu Polonia fiind deosebit de izbitor. Potrivit acestui sondaj, 83% dintre polonezi credeau atunci că Rusia este de vină pentru războiul de agresiune împotriva Ucrainei, în timp ce în România doar 58%. În Polonia, 74% credeau că Rusia este cel mai mare obstacol în calea păcii; în România, procentul era de doar 42%. Nu mai puțin de 21% dintre români credeau că Ucraina, UE sau SUA sunt responsabile pentru război (doar în Italia erau mai mulți oameni de această părere, respectiv 27%); în Europa era o medie de 15%, cel mai puțin în Finlanda cu 5%.
Un sondaj publicat în ianuarie 2022, adică cu puțin timp înainte de începerea războiului de agresiune rusesc, arăta și el o imagine cu mai multe straturi: 42% dintre români se declarau atunci dispuși să accepte dezavantaje economice pentru a apăra Ucraina în caz de urgență, iar 77% dintre români susțineau orientarea țării către Occident.
Cu toate acestea, sondajul a arătat, de asemenea, că imediat înainte de atacul rusesc, 23,3% dintre români aveau încredere în Vladimir Putin, ceea ce nu este deloc puțin într-o țară tradițional critică la adresa Rusiei, mai ales având în vedere fapte precum ocuparea Transnistriei sau anexarea Crimeei cu încălcarea dreptului internațional. Faptul că doar 33,1% dintre români și-au exprimat încrederea în președintele american adaugă la tabloul ambiguu.
De asemenea, este remarcabil faptul că generația mai în vârstă este în mod clar mai critică față de Rusia decât cea mai tânără, care nu a cunoscut personal comunismul. Aparent, persoanele sub 30 de ani sunt influențate în mod special de rețelele de socializare, cum ar fi TikTok, și de propaganda acesteia.
Deși războiul de agresiune al Rusiei a redus disponibilitatea de a simpatiza în mod deschis cu Putin, este evident că propaganda regimului de la Moscova nu este lipsită de rezonanță în România.
Această imagine este confirmată de un alt sondaj realizat de LARICS cu sprijinul Ambasadei SUA în România (Barometrul de Securitate a României, octombrie 2022): potrivit acestuia, aproape jumătate dintre români cred că Ucraina şi Occidentul ar fi responsabili pentru invazia rusă în Ucraina - aceasta este una dintre principalele teze ale propagandei rusești, care se pare că funcționează cu mare succes în România.
Criza învățământului românesc și vulnerabilitatea societății românești
Un element important în acest sens este criza evidentă a educației din România.
O educație generală deficitară facilitează răspândirea dezinformării. Analfabetismul funcțional este larg răspândit în România, afectând 40-45% din populație, care nu este capabilă să trateze informația în mod critic (media europeană este de 12-15%). Astfel, piața românească de carte este minusculă în comparație cu cea europeană - volumul ei este de aproximativ 60 de milioane de euro, în Germania este de 9 miliarde de euro. România este o țară de non-cititori.
Slăbiciunea sistemului educațional este unul dintre cele mai importante obstacole în calea stabilizării democrației și a statului de drept în România. Nivelul scăzut al educației școlare face societatea deosebit de vulnerabilă la dezinformare. Ca un contra-model, ar putea fi menționată Finlanda, o țară în care oamenii citesc mult și unde școlile învață sistematic cum să se descurce cu social media și dezinformarea. În plus, există o presă profesionistă și critică. În consecință, societățile bine educate sunt mai puțin susceptibile. În România, mulți oameni se informează de la televiziune și din presa alternativă.
Cu excepția canalului închis sputnik.md, de exemplu, propaganda pro-rusă deschisă este rară, dar opiniile îndreptate împotriva UE și NATO sunt propagate într-un ritm ridicat.
Posturi precum Antena 3 și Realitatea PLUS difuzează deseori interpretări pro-rusești. Deosebit de răspândite sunt criticile la adresa Ucrainei, care au ca scop delegitimarea angajamentului Occidentului față de țara atacată.
Un exemplu din ultimele săptămâni: Mitropolitul pro-rus din Ucraina Longhin Jar, care l-a certat în cei mai răi termeni pe Patriarhul Ecumenic de Constantinopol pentru susținerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, susține că credincioșii români sunt persecutați în Ucraina. Antena 3 difuzează acest reportaj, preluat de Realitatea PLUS. Mircea Dinescu și Vioricǎ Dǎncilǎ propagǎ aceastǎ știre. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bǎnescu, trebuie sǎ intervină și sǎ-i disciplineze pe extremiștii din rândurile clericilor români din Ucraina care fac deschis propagandǎ pentru Putin, insultându-l chiar pe Patriarhul Ecumenic ca fiind – vorbele lui Jar - "jgheab bătrân și împuțit".
Influența rusă în România: Actori
Rusia se bazează cu succes pe dezinformarea răspândită de troli pe rețelele de socializare precum Facebook sau Whatsapp. Pe o perioadă mai lungă de timp, sputnik.md a promovat politicieni și intelectuali români care nu s-au opus acestei propagande, ceea ce permite concluzia că aceștia o aprobă. În decembrie 2021, G4media a publicat o listă a celor susținuți în mod special de sputnik.md, printre care senatoarea (fostă AUR) Diana Șoșoacǎ, Arhiepiscopul Tomisului Teodosie, președintele Academiei Române Ioan Aurel Pop, liderul PSD Liviu Dragnea și europarlamentarul Cristian Terheș. Astfel, AUR și PSD, reprezentantul de vârf al Academiei Române și un membru al Sfântului Sinod al BOR au fost considerați de propaganda rusă ca fiind deosebit de demni de sprijin.
Acest lucru ridică problema aspectelor calitative ale influenței rusești.
Simpatia deschisă pentru Rusia și pentru Vladimir Putin poate fi găsită doar în rândul reprezentanților grupurilor extremiste și în cercurile radicale ale BOR, dar aceștia sunt mai numeroși și, mai ales, mai proeminenți decât ne-am aștepta într-o țară tradițional critică față de Rusia, precum România.
Arhiepiscopul Teodosie, de exemplu, și-a exprimat admirația deschisă pentru Vladimir Putin, pe care l-a descris ca fiind un mare promotor al Ortodoxiei.
Diana Șoșoacǎ a luat parte ultima datǎ la un eveniment de amploare organizat de ambasada Rusiei la București în februarie 2023, exprimându-și sprijinul pentru Rusia lui Putin.
Președintele de onoare al AUR, Cǎlin Georgescu, a fost deosebit de pro-Moscova, afirmând înainte de atacul rusesc că "șansa României este neînțelepciunea ruseascǎ". Dupǎ atacul rusesc, Georgescu a dispǎrut din ochii publicului timp de mai multe luni. De câteva sǎptǎmâni încoace, însǎ, el apare din nou frecvent în mass-media, răspândind masiv teorii ale conspirației antioccidentale. Georgescu este, de asemenea, unul dintre reprezentanții vizibili ai ideilor neo-legionare. Partidul său, "Pǎmântul strǎmoșesc", poartă numele celui mai cunoscut ziar legionar. Printre cei care au luat cuvântul la înființarea partidului în septembrie 2021 s-au numărat vicepreședintele de atunci al Academiei Române, Victor Voicu, și actorii Dan Puric și Dorel Vișan, ceea ce sporește imaginea grupului de suveraniști anti-occidentali.
Mult mai des întâlniți sunt însă acei naționaliști și suveraniști care fac propagandă anti-occidentală și pun sub semnul întrebării UE și NATO, prin care securitatea României este garantată în prezent.
Acest lucru este făcut cel mai proeminent de AUR, al cărui lider compară Moscova și Bruxelles, de exemplu, sugerând că UE poate fi echivalată cu regimul de la Moscova. Sunt, de asemenea, foarte răspândite opiniile conform cărora Occidentul colonizează și exploatează România și că Occidentul cumpără România (este un fapt că întreprinderile străine și nu în ultimul rând austriece, de exemplu în industria lemnului, au într-adevăr un comportament extrem de problematic și parțial ilegal. Dar nu pot face acest lucru decât cu sprijinul unor politicieni și autorități românești corupte - aceasta este cealaltă față a monedei, care este mai puțin discutată de suveraniști).
De asemenea, se regăsesc frecvent declarații critice la adresa culturii, care corespund propagandei rusești, adică ideii unui Occident decadent din punct de vedere moral, dominat de homosexuali și transsexuali, împotriva căruia țările ortodoxe ar trebui să se apere cu valorile lor presupus intacte (în acest context se omite violența enormă împotriva femeilor din Rusia, precum și scandalurile din bisericile ortodoxe).
Această propagandă este răspândită în prezent de Biserica Ortodoxă Rusă, dar are ecou și în România. Cu toate acestea, cei care fac propagandă în România (și în alte țări) în beneficiul Rusiei nu trebuie neapărat să lucreze direct pentru Rusia. Există adesea o congruență de ideologii sau chiar o admirație pentru sistemele autoritare și liderii lor. Altfel spus, politicienii și personalitățile publice răspândesc opinii care avantajează Rusia prin subminarea încrederii în statul constituțional și în aliații României și prin construirea unei opoziții culturale între aceștia din urmă și societatea românească.
În România, acest sentiment s-a consolidat de-a lungul anilor: referendumul pentru familia tradițională a mobilizat tradiționaliștii ortodocși anti-occidentali și a pregătit terenul pentru AUR, care își datorează succesul electoral și sprijinului preoților în dezacord cu societatea modernă. Aceste grupuri au fuzionat cu antivacciniștii, iar din acest din urmă grup s-au dezvoltat, la rândul lor, grupuri pro-Rusia - nu doar în România.
BOR a consolidat relațiile cu Patriarhia Moscovei sub conducerea Patriarhului Daniel. Patriarhul Kiril a fost primit cu fast la București în 2017, iar Daniel a întors vizita la scurt timp după aceea. În contextul acestei apropieri au avut loc numeroase gesturi simbolice, cum ar fi primirea de către Mănăstirea Putna a unor clopote noi din Rusia sau primirea de către Mitropolitul Moldovei a influentului șef de politică externă al Patriarhiei Moscovei de atunci, Ilarion Alfeev, în anul anexării Crimeei.
Apropierea de Kiril a fost criticată în BOR de voci izolate, precum Constantin Necula, dar BOR vorbea oficial de "relații frățești" între patriarhate, și asta în ciuda Transnistriei, a influenței Patriarhiei Moscovei în Moldova și a anexării Crimeei.
În BOR, Teodosie este o excepție prin faptul că își proclamă în mod deschis simpatia pentru Putin, dar tendințele anti-occidentale sunt puternice în biserică și în mediul său, iar conducerea BOR le-a contracarat cu greu. Doar atunci când AUR a încercat să instrumentalizeze BOR în scopuri proprii, purtătorul de cuvânt al BOR s-a distanțat indirect de acest partid în februarie 2022.
La fel ca și în cazul AUR, cercurile anti-occidentale din BOR își urmăresc propriile interese identitar-politice, adică independent de Rusia însăși. În ceea ce privește conținutul, însă, acestea se suprapun cu propaganda rusă.
Același lucru este valabil și pentru retorica președintelui Academiei Române, care deplânge decăderea morală a Occidentului și compară UE cu Uniunea Sovietică, deoarece aceasta ar vrea să șteargă individualitatea fiecărei națiuni. Ioan Aurel Pop chiar a răspândit personal fake news antioccidentale în decembrie 2021, când a susținut că Comisia Europeană ar vrea să desființeze conceptul de Crăciun, o noțiune care se încadrează în tiparul propagandistic al unui Occident pretins anticreștin.
Totuși, aceste idei sunt susținute în diverse forme, de multe ori mai subtile și subcutanate, și de reprezentanți de frunte ai vieții publice, inclusiv de membri ai partidelor de guvernământ PSD și PNL, și, prin urmare, nu prea mai sunt vizibile în România.
Politologul Cristian Preda oferă un exemplu remarcabil în acest sens: el a citit un discurs al lui Vladimir Putin din 2015 adresat membrilor unui partid politic, fără a menționa numele vorbitorului, iar apoi a întrebat cine ar fi putut ține acest discurs: Patriarhul Daniel și fostul președinte Traian Bǎsescu au fost menționați ca răspuns.
Această dovadă anecdotică indică un curent de bază în politica românească din ultimii ani: discursurile autohtoniste și suveraniste au crescut în mod clar în spațiul public. Ele sunt o expresie a numeroase dificultăți din societatea și politica românească.
Emigrația în masă a schimbat foarte mult România, a provocat multă suferință umană, a despărțit familii, a dezrădăcinat oameni. Marea mobilizare a societății civile din 2017/18, când au apărut speranțele unei schimbări durabile, au fost dezamăgite amarnic șase ani mai târziu.
În timp ce USR Plus a făcut implozie, PNL și-a unit forțele cu PSD pentru a forma un cartel al puterii și a administra status quo-ul profitabil pentru clientela celor două partide. Aceștia au canalizat furia alegătorilor spre exterior: nu guvernele corupte de după 1989 sunt responsabile pentru faptul că mulți români părăsesc țara în căutarea unei vieți mai bune, ci Occidentul.
Succesul AUR în diaspora se bazează în mare parte pe dezamăgirea față de redresarea eșuată de după 2018. Furia multor emigranți este îndreptată și împotriva țărilor gazdă. Alegătorii de AUR se distanțează de asemenea de aceste țări din punct de vedere al politicii identitare. Această furie împotriva Occidentului este alimentată în plus de numeroși politicieni români, deoarece distrage atenția de la propriile lor eșecuri și scandaluri. Curentul a devenit atât de puternic încât, în vederea alegerii unui nou președinte, sunt desemnați candidați care au promovat sentimente anti-occidentale de-a lungul anilor.
Epuizarea forțelor pro-europene
Din ce în ce mai puțini politicieni și reprezentanți publici rezistă - de aceea am vorbit și de oboseala tendinței pro-europene din România.
În mass-media dominantă se răspândesc foarte des știri și interpretări deschis sau latent antioccidentale, care pun mereu și mereu sub semnul întrebării sprijinul pentru Ucraina. Cu toate acestea, România oferă asistență importantă Ucrainei. Ucraina primește provizii prin România și poate exporta bunuri prin România. România a preluat un număr mare de refugiați din Ucraina, iar mulți români și instituții românești, inclusiv BOR, sunt puternic implicate în acest ajutor de vecinătate.
Cu toate acestea, politicienii români rămân tăcuți, probabil pentru că bănuiesc că un sprijin prea deschis pentru Ucraina va întâmpina puțină susţinere din partea electoratului. Tăcerea, însă, deschide mult spațiu pentru acele forțe care vor să detașeze România de legăturile sale occidentale. Epuizarea forțelor democratice pro-occidentale după eșecul marii mobilizări din 2017/18, precum și șocurile provocate în societate de pandemie (nici aici România nu se deosebește de alte țări în care extremiștii sunt în creștere) sunt motive pentru ascensiunea acelor grupuri care se distanțează de Occident și admiră sistemele autoritare.
România, încotro? Suveraniștii fără răspunsuri și lecțiile istoriei
Această combinație între curentele anti-occidentale din ce în ce mai dominante în rândul factorilor importanți de formare a opiniei (în fiecare caz, părți ale partidelor, mass-media, reprezentanți ai Academiei Române, curente din cadrul BOR) și slăbiciunea susținătorilor unui stat de drept pro-occidental, care erau încă puternici în mobilizarea de acum șase ani, este una dintre realitățile politice ale României la începutul anului 2023.
Acest lucru este foarte regretabil, având în vedere poziția importantă a României în Europa de Sud-Est și la Marea Neagră. Pentru că ar fi foarte important pentru UE și NATO ca România să joace un rol mai activ ca omologul din Europa de Sud-Est al statelor baltice, al Poloniei și al statelor scandinave.
Suveraniștii care duc războiul lor cultural împotriva Occidentului nu au fost încă întrebați ce ar face ei altfel și, mai ales, cum ar proteja România. Dacă te uiți la istorie, primești răspunsul la întrebarea cum poate exista o Românie suveranistă autarhică: în 1940, țara a cedat o treime din teritoriu pentru că era izolată în politica externă, iar pe plan intern statul parlamentar constituțional fusese înlocuit de o dictatură. Autarhia naționalistă sub Nicolae Ceaușescu, perioada de referință tacită a multor suveraniști, s-a încheiat în sărăcie în masă, foamete, frig și privațiuni.
Suveraniștii se prezintă în fața electoratului ca mari patrioți. Dar cei mai mulți dintre ei spun doar ceea ce nu vor. Doar câțiva au curajul de a-și dezvălui programul, precum Cǎlin Georgescu: cine îi citește programul știe unde vor suveraniștii să ducă România: într-o societate de mici fermieri creștini care lucrează în cooperative.
Această viziune ar trebui să fie discutată în România, o renaștere a poporanismului și a agriculturii colective. Majoritatea alegătorilor nu vor dori cu greu această revenire la un stat agrar autarhic. Cu toate acestea, aceste idei pentru viitorul suveranismului sunt greu discutate. Ceea ce se consumă, în schimb, este polemica puternică împotriva UE și NATO. Este timpul să se facă calculele și să se spună clar ce ar fi România fără UE și NATO. Acest lucru este clar pentru mulți români. La nivel politic, însă, aceștia tac. Această tăcere se aude nu doar în țară, ci și în străinătate.
Oricine numește aceste fenomene se confruntă inevitabil cu vânturi potrivnice. Dar oricine ține la România ca stat de drept democratic, ancorat în UE și NATO și care ar trebui să aibă o contribuție importantă acolo, ar trebui să le abordeze.
Majoritatea românilor nu sunt în favoarea Rusiei. Dar există o parte importantă a societății și mai ales a elitelor care, în mod deschis sau ascuns, nutresc simpatii pentru Rusia.
Prin urmare, România nu este un caz special în Europa. Cu toate acestea, fiecare țară are propriile caracteristici specifice în ceea ce privește grupurile pro-Rusia. În Germania, de exemplu, sunt mai degrabă persoanele mai în vârstă care doresc o înțelegere cu Putin, în timp ce colegii lor români au o poziție mai dură față de Rusia. Ca și în alte țări, partidele post-comuniste și de extremă dreapta au în special adesea poziții pro-ruse sau au opinii care sunt în concordanță cu cele ale propagandei Moscovei.
Ceea ce deosebește însă România de alte țări este faptul că tocmai reprezentanții instituțiilor în care oamenii au cea mai mare încredere au o atitudine deosebit de ambiguă față de Rusia lui Vladimir Putin și se remarcă în special prin poziții congruente cu interesele rusești: Academia Română și BOR. Ambele instituții se străduiesc să definească o relație pozitivă cu integrarea României în Occident și să o susțină în așa fel încât cetățenii și credincioșii să vadă clar că pentru conducerea Academiei și a Bisericii România este situată în Occident, care garantează securitatea României.
În plin avânt al manifestațiilor pentru statul de drept, mulți membri ai Academiei au dat o declarație în favoarea PSD (februarie 2017 „IDENTITATE, SUVERANITATE ŞI UNITATE NAŢIONALĂ” ).
În BOR, este evident că forțele pro-rusești sunt din ce în ce mai puternice și că Patriarhul, prin purtătorul său de cuvânt, trebuie să intervină iar și iar pentru a se distanța de ortodoxism și de extremiștii din rândurile sale.
În vremuri de război, ambivalențele prezente în aceste două instituții importante sunt o sursă de instabilitate. În timp ce conducerea BOR se distanțează de forțele pro-ruse, într-un limbaj propriu care mai degrabă implică decât numește lucrurile, forțele autoritare din Academia Română urmăresc un curs care îndepărtează România de Occident.
Din toate aceste motive, observația mea cǎ niciodată până acum nu a existat atâta simpatie deschisă și voalată pentru Rusia în rândul publicului românesc, este, din păcate, adevărată. Observația nu s-a referit la majoritatea românilor, așa cum sugerează în mod deliberat fals LARICS. Dar ar fi trebuit să devină clar cine stârnește simpatia pentru Rusia și în ce mod.
De asemenea, ar trebui să fie clar cât de mult s-au răspândit în România, în ultimii ani, în mod deschis și mai ales ascuns, atitudinile pro-ruse și anti-occidentale. În perspectiva alegerilor prezidențiale, este important ca cetățenii români să cunoască mecanismele și actorii influenței rusești.
Influența se exercită în multe țări. În fiecare caz, ea expune punctele slabe ale societăților respective - lăcomia, afinitatea ideologică, naționalismul, corupția. Acest lucru este periculos pentru fiecare societate în cauză, iar pentru actorii influenței rusești, în plus, este neplăcut dacă activitățile lor sunt numite clar. Cu toate acestea, cei care pledează pentru o Românie în Europa ar trebui să fie conștienți de faptul că tăcerea și privirea în altă parte nu reprezintă o opțiune.