Ce s-a întâmplat cu noi în acești 30 de ani? – iată întrebarea la care răspunde unul dintre cei mai versați politologi români și, deopotrivă, unul dintre cei care au cunoscut scena politică a acestor ani dinăuntrul ei.
Este introducerea pe care filosoful Gabriel Liiceanu o face unui volum inedit, în curs de apariție la Editura Humanitas, din care SpotMedia.ro publică, în exclusivitate, un fragment:
Eseul lui Cristian Preda vine în întâmpinarea oricui vrea să priceapă, dincolo de suprafața cotidianului, lumea în care a trăit. Suntem răspunzători de soarta noastră după cum suntem echipați sau nu să înțelegem locul în care ne-am născut.
Gabriel Liiceanu
Cristian Preda este profesor de științe politice la Universitatea din București. A publicat mai multe volume despre evoluția gândirii politice românești, istoria liberalismului, sisteme electorale și politica postcomunistă.
A tradus, de asemenea, în română autori precum Benjamin Constant, François Guizot, Alexis de Tocqueville, Raymond Aron sau Pierre Manent. La Editura Humanitas a coordonat colecția Polis și a publicat Mic dicționar de gândire politică liberală, în 2004.
Cartea lui Cristian Preda e un ghid oportun pentru cei care vor să desluşească lumea politică în care trăiesc. La vot şi nu numai. De ce ațipesc parlamentarii? e în acelaşi timp o carte utilă pentru risipirea confuziilor şi pentru priceperea câtorva lucruri despre care avem păreri inflamate, uneori cu accente isteroide: mecanismele de producere a compromisului politic, logica alternanţei la guvernare, importanţa votului, coabitarea politică, mizele cooperării, igiena politică, importanţa statului de drept văzut ca domnie a legii.
Ar fi utopic să crezi că o asemenea carte va produce o mutaţie. În schimb, e de sperat şi de aşteptat ca ea să deschidă nişte ochi şi să destupe nişte minţi. Are toate argumentele s-o facă.
Radu Paraschivescu
Fragment
În comunism, pentru mai bine de patru decenii, viața politică românească a fost confiscată de către un partid. La sfârșitul epocii respective, PCR reunea circa trei milioane și jumătate de cetățeni. Niciodată înainte și niciodată după aceea un partid de la noi n‑a mobilizat atâția membri.
Monopolul asumat de comuniști era, însă, unul leneș, întrucât credința ideologică din anii cincizeci dispăruse aproape cu totul.
În „epoca de aur“, doar teama, celălalt ingredient al unui regim totalitar, rămăsese în funcțiune. Dar a pierit și ea, pe 16 decembrie 1989 pe străzile din Timișoara. Pe 22, dominația PCR a fost dizolvată cu o singură frază: comunicatul către țară al FSN anunța abandonarea „rolului conducător al unui singur partid“ și făcea astfel loc pluralismului.
Un decret‑lege de o pagină, adoptat câteva zile mai târziu, îngăduia alcătuirea de partide. Trecerea de la unul la multiplu n‑a fost vorbă goală. În mai puțin de cinci luni, au fost înregistrate legal optzeci de formațiuni politice.
Dorința de asociere era firească. Și relativ ușor de concretizat. Pentru ca un grup să poarte numele de partid era nevoie de 251 de persoane, de un program politic și de un sediu. Cel din urmă era asigurat de către Guvern.
În treacăt fie zis, în unele cazuri, sediile serveau și drept săli de cinema ori agenții de turism. Nu doar lumea politică era descoperită atunci, în ’90, ci – nu‑i așa? – întreaga lume.
Programele politice erau foarte originale: câteva partide anunțau, de pildă, că, deși constituite, nu aveau de gând să depună vreodată candidaturi, fiindcă doreau numai să protesteze față de cursul luat de evenimente. Politologii au inventat un nume pentru asemenea alcătuiri – și anume: partide‑tribună – fiindcă ele nu vizau puterea, ci doar influențarea opiniei. Alte formațiuni politice susțineau că există ilegal din anii optzeci, deși nimeni nu auzise de ele.
Numele partidelor aveau și ele o coloratură particulară: unul se chema Partidul Eroilor Căzuți pentru Libertatea Eroilor Rămași în Viață Afectați de Gloanțele Barbare, altul – Liber Schimbist. Mai târziu, s‑au constituit Partidul Român Democrat Popular Realist Revoluționar și Partidul Muncii Birocratice, iar o alianță și‑a luat numele Leopardul.
Și forma în care se realiza asocierea poate părea azi caricaturală: familii ce locuiau împreună într‑un bloc mai măricel deveneau, de pe o zi pe alta, partide. Și‑n afacerile de la debutul tranziției, și‑n politica acelor vremuri, încrederea rudelor și a vecinilor era văzută drept o investiție sigură.
Unele întreprinderi au fost, de la bun început, serioase. S‑au distins între acestea reîntemeierile unor partide care existaseră înainte de regimul comunist: țărăniștii, național‑liberalii și social‑democrații care supraviețuiseră temnițelor comuniste au dorit să reînnoade tradiția politică democratică și s‑au dus să se înscrie la tribunal.
Li s‑a zis „partide istorice“, adică exact cum li se spusese și‑n anii 1945–1947, pentru a afirma că sunt prăfuite și nefrecventabile. În fața lor s‑a aflat un colos: folosind fostele structuri ale organizațiilor PCR, comitetul revoluționar botezat Frontul Salvării Naționale s‑a înrădăcinat mai întâi în teritoriu – „în fabrici și uzine“, cum se zicea pe‑atunci –, apoi, o lună mai târziu, s‑a înregistrat ca partid, anunțând că va depune candidaturi în toată țara.
Până la mijlocul anului 1994, au apărut circa trei sute de partide. Impresia creată a fost că sunt prea multe și că pluralismul a ajuns o povară, dacă nu chiar o maladie a democrației autohtone. Ce remediu s‑a găsit? Printr‑o lege adoptată în primăvara lui 1996 a fost sporit numărul de membri necesari pentru a fonda o organizație politică.
De‑acum, fără zece mii de cetățeni care să subscrie unui proiect politic nu puteai activa ca partid: în loc de câteva clase de elevi, era nevoie să aduni o mulțime care să umple stadionul Dinamo.
În plus, zicea legea, era musai ca respectivii cetățeni să locuiască în 18 dintre județele țării și în București, iar în fiecare unitate administrativă trebuia să fie măcar șapte sute de aderenți. Acoperirea teritoriului este o dimensiune însemnată pentru o organizație politică.
Dar legea cerea ca rețeaua să fie foarte densă de la bun început.
