Dacă-l bați, rahatul nu se adâncește, ci se lățește. Dacă era oltean, nu ardelean, dl Dîncu ar fi știut poate această zicală și măcar ea, dacă nu demnitatea de ministru pe care ar fi trebuit să o aibă, putea să-l ajute să nu dea tușe grotești scandalului și așa grav provocat de flecăreala domniei sale în fața presei.
Ca să recapitulăm, dl Dîncu a afirmat așa: “Ţările lumii, NATO, Statele Unite să negocieze pentru Ucraina garanţii de securitate şi o pace cu Rusia. Singură, Ucraina nu va putea să negocieze cu Rusia, deoarece clasa politică din Ucraina în momentul acesta nu poate să îşi permită, să-şi asume (…) pierderea de teritorii, o pierdere injustă până la urmă de teritorii. Ar fi o înfrângere prea mare pentru politică”.
Care este ideea centrală a declarației? Pace contra teritorii, negociată de NATO și UE.
După ce declarația a stârnit reacții internaționale, dar și interne, după ce președintele l-a trimis să citească revista presei, iar șeful de partid a spus că ministrul Apărării a greșit și nu a exclus înlocuirea sa, dl Dîncu nu numai că nu a găsit cu cale să demisioneze.
Ar fi fost un gest demn, al unui demnitar care înțelege că a greșit, nu pentru că are o anumită opinie, ci pentru că exprimând-o de la nivelul funcției sale cheie a avut impact asupra poziției oficiale a României și, implicit, a NATO și UE.
De ce? Pentru că aici nu mai e demult vorba, dacă a fost vreodată, punctual despre Ucraina. Este o chestiune de principiu. Accepți precedentul modificării granițelor printr-o invazie, deci o agresiune armată?
Dacă Putin și Rusia rămân cu prada în schimbul păcii, asumi, tu, UE, NATO, România, ministru al Apărării că mâine alt stat va proceda la fel, poate chiar în Europa, pentru că, iată, se poate?
Dacă privești un pic mai lung decât lungul nasului poate înțelegi că o asemenea negociere ar crea precedentul care ar face un nou război doar o chestiune de timp.
Și acesta este motivul pentru care, după cum vedem, Putin are un sprijin internațional modest, sub așteptările lui. Nimeni zdravăn la cap nu își asumă ușor un asemenea precedent.
Dl Dîncu nu numai că nu și-a asumat eroarea evidentă, cel puțin de conduită, dar a trecut la contraatac. Pe de-o parte, a încercat să sucească sensul declarației inițiale.
“Ceea ce am spus eu a fost că nu trebuie să lăsăm Ucraina singură, că ea are o singură șansă - aceea de a lupta, de a lupta până la capăt, dar că noi trebuie să facem cu toții presiuni diplomatice pentru că rușii să se retragă și să oprească acțiunea teroristă".
Dacă dl încă ministru chiar spunea ce a pretins după, nu se enerva nimeni. Dar nu asta a spus.
Pe de altă parte, i-a făcut practic proști în față pe președintele Iohannis și pe șeful său de partid, Marcel Ciolacu.
„E o montură USR-istă și liderii noștri au răspuns la niște întrebări meșteșugit puse ca să se poată răspunde mai ales așa".
Adică Klaus Iohannis și Marcel Ciolacu sunt niște găini care au picat cu volbură de pene jumulite în capcana unor întrebări "meșteșugit" puse, fără să fi înțeles nici "meșteșugirea, nici ce a spus dl Dîncu, nici ce „montură” a fost pusă la cale?
Ca un detaliu, declarația dlui Ciolacu a fost făcută la Evenimentul zilei, care numai fief USR nu e, pentru Ionuț Cristache, care numai un susținător al USR nu e.
Trecem peste faptul că dl Dîncu vădește și o fragilă proprietate a termenilor cât timp folosește cuvântul „montură” în loc de montaj.
Și mai e ceva extrem de deranjant în declarația dlui Dîncu: ideea că ar trebui negociat peste capul Ucrainei. Dacă ea ar fi venit de la un demnitar dintr-o țară puternică, am fi zis iritați că e o aroganță a celor puternici care consideră că jocul e doar între e, iar cei mai mici nu au decât a-l aplica.
Dar dl Dîncu este demnitar într-o țară care mereu s-a plâns că jocurile au fost făcute peste capul ei, care a respins mereu Europa cu două viteze și eludarea unanimității în deciziile importante.
Dl Dîncu validează, iată, exact această mentalitate și oferă acum în UE și NATO un lamentabil spectacol al nesumarii și agățării de funcție. După ce președintele l-a trimis să citească revista presei, cine îl va mai lua în serios, în minister și în NATO?