Spunea scriitoarea Edith Wharton că „există 2 posibilităţi de a împrăştia lumină: să fii lumânarea sau oglinda care o reflectă”. Ionela Modreanu nu vede lumina, dar este ea un glob de lumină. Este nevăzătoare, dar a luptat mereu ca să le arate celor din jur că acest lucru este doar o dizabilitate, nu o neputinţă. Este studentă la Ştiinţele Comunicării, îşi doreşte să studieze şi Psihologia şi îşi dedică o mare parte din timpul liber copiilor instituţionalizaţi.
Era încă în liceu când a început să lucreze cu ei şi crede că a câştigat ea mai mult decât a oferit. Dar asta pentru că este modestă. Tinerii cu care a lucrat de-a lungul anilor au primit în tot acest timp prietenie, răbdare, au fost ascultaţi, îndrumaţi şi învăţaţi, iar efectele se observă tot mai mult pe măsură ce trece timpul.
A ştiut exact de ce alege să fie voluntar la Ajungem MARI şi crede că ar trebui să încerce cât mai mulţi această experienţă. Chiar în această perioadă organizaţia face recrutări pentru noi voluntari. E nevoie de încă 1.600 de oameni care să li se alăture celor care au ales să continue proiectul şi să îi sprijine pe copiii şi tinerii din centrele de plasament în pregătirea pentru o viaţă independentă.
Ionela, când ai început să faci voluntariat şi de ce?
Voluntariatul l-am început la Ajungem MARI pe când aveam aproximativ 17 ani, eram în clasa a-X-a. Decizia de a face voluntariat am luat-o împreună cu o prietenă, pentru că la liceul la care eram noi eleve nu se susțineau activități, iar noi chiar ne doream să facem ceva util cu timpul nostru liber.
Am căutat pe Google acțiuni de voluntariat și așa am dat peste Ajungem MARI, un proiect care a devenit pentru mine mai mult decât o activitate, o plăcere și un motiv de responsabilitate.
De ce ai ales Ajungem MARI?
Încă de când aveam 14 ani am observat că fiecare poveste despre fiecare copil bolnav ori abandonat,mă sensibiliza puternic. Îmi doream să ajut cumva și nu știam cum. Le propuneam părinților, până să fac voluntariat, să mergem și noi în spitale, ori în centrele de plasament, să vizităm copiii. Însă mama îmi spunea mereu că pentru ea este dificil și că nu are puterea de a vedea atâta suferință ori tristețe în jur.
În contradictoriu cu ceea ce simțea ea, pe mine gândul că nu puteam contribui și eu la un strop de mai bine mă deranja tot mai tare.
Îmi doream să cunosc copiii din centre și să petrec timp cu ei, mai ales că am avut în copilărie un prieten foarte bun care era în asistență maternală la o prietenă de-a mamei și pe care, la vârsta de 9 ani, l-au despărțit brusc de noi și l-au dus într-un centru. Eu eram cu un an mai mare decât el și pe moment nu am realizat ce s-a întâmplat. Dar anii treceau și eu conștientizam tot mai puternic că el îmi lipsește. Îmi lipsește și îmi va lipsi mereu, chiar dacă ne scriem uneori pe Facebook. Anii care s-au pierdut nu se mai întorc.
M-am simțit vinovată pentru că lui nu am știut cum să îi fiu alături, așa că am vrut să învăț cum să le fiu alături altora. Iar Ajungem MARI a fost startul meu în fapte bune pliându-se perfect pe nevoile și dorințele mele.
Cum ai resimţit prima vizită la un centru de apartament de tip familial?
Trebuie să încep prin a mărturisi că socoteala din mintea mea nu se potrivea deloc cu realitatea din apartamentul tip familial în care am pășit eu în prima mea zi ca voluntară. Până să cunosc copiii cu care aveam să lucrez mi-am imaginat că va fi super simplu. Mă gândeam că voi ajunge acolo, vom face cunoștință, eu le voi propune niște activități, vom vorbi deschis, eu îi voi încuraja spunându-le cât de puternici și minunați sunt și asta va fi tot.
În realitate copiii nu sunt așa ușor de motivat. Cât despre conexiunea dintre mine și ei, aveam să descopăr că nu toți vin din prima către voluntari, unii vin imediat și caută afecțiune, alții se închid în ei și sunt mai tăcuți, mai distanți. Au multe nevoi și dintre toate nevoile acestea, una foarte importantă este nevoia de a ieși în aer liber și de a-și consuma energia. Asta am remarcat chiar atunci, în prima zi de voluntariat, când una dintre fete agita cu energie o cutie de lapte și se tot plimba dintr-un loc în altul spunând că s-a plictisit.
Atunci am fost confuză, însă cu timpul am înțeles că motivația și atenția lor se obțin în funcție de stările pe care le au și în funcție de ce e acolo, în interiorul lor. Iar conexiunea se produce în timp, prin câștigarea încrederii, prin sentimentul de siguranță pe care noi, ca voluntari, îl oferim copiilor și prin constanță. Copiii au nevoie să te știe aproape săptămânal sau în orice caz, cât mai des posibil. Fiindcă au nevoie de prieteni, nu doar de voluntari ori de profesori care să îi sprijine la teme.
Ce activităţi faci tu cu ei?
Printre activitățiile pe care le fac eu cu copiii, respectiv tinerii/adolescenții se numără: jocurile educative, ajutorul acordat la teme, dar și discuțiile libere despre orice, despre relații, despre ce vor să devină, despre viitorul lor și unde vor locui când nu vor mai sta în centru. Odată două dintre fetele cu care lucram alături de o altă voluntară minunată ne-au zis că după ce nu vor mai locui în centru vor veni la noi acasă. Au încredere în noi și asta nu poate decât să ne bucure.
Le-am însoțit și la atelierele de canto și dans susținute de echipa Ajungem MARI, iar bucuria și energia lor din ziua aceea, în care am fost acolo când au luat parte la cursuri, m-a pătruns și pe mine și timp de o săptămână am simțit cum plutesc în acea gravitație a stării de bine.
Sună fantastic tot ce faci, dar nu cred că e o misiune uşoară.
Deloc, pentru că din punct de vedere emoțional copiii instituționalizați fie sunt demotivați, fie nu se pot concentra. Și eu pot înțelege de ce se întâmplă așa. Răspunsul e simplu. Cum ai putea să fii motivat ori să te concentrezi la capacitate maximă când tu, copil, trăiești mereu în incertitudine? Nu știi încotro se va îndrepta viața ta, ești mutat dintr-un centru în altul odată la ceva timp, exact când te obișnuiești cu locul, cu colegii de apartament sau de centru pe care ajungi să îi consideri familie și brusc, familia, prietenii se schimbă și te trezești că trebuie să o iei de la capăt în alt loc. Le lipsește structura de bază, familia și le lipsește locul acela constant în care să revină mereu simțind că s-au întors acasă.
O altă problemă cu care se pot confrunta copiii instituționalizați este că, în lipsa unor modele, se pot simți singuri și astfel se pot gândi că nimeni nu i-a vrut și nici nu îi vrea. Cât timp sunt integrați în sistem au alături prietenii sau personalul centrului. Dar problema apare la ieșirea din sistem. Pe cine au alături copiii atunci când vine momentul ca ei să își aleagă un drum?
De aceea, într-o scrisoare adresată copiilor din centre din partea noastră, a întregii echipe Ajungem MARI, le-am transmis că treaba unui voluntar nu se termină niciodată. Și într-adevăr, treaba unui voluntar nu ar trebui să se termine niciodată.
Povesteşte-mi despre un copil sau un moment care te-a impresionat în mod deosebit.
Geloasă, dar afectuoasă, impulsivă, dar sensibilă, rebelă, dar deșteaptă, amuzantă și foarte pricepută la coafuri, așa o descriu cu drag pe una dintre fetele care mi-a intrat la suflet.
Prea mult din povestea ei nu cunosc. Ştiu numai că mama ei o vizita din când în când și îi făcea multe promisiuni despre ce se va întâmpla atunci când va ieși din centru și vor fi împreună. Iar într-o zi, pe când ne îndreptam spre târgul de Crăciun, mi-a povestit că mama ei i-a adus niște dulciuri pe care i le-a dat un domn spunându-i că sunt din partea mamei, dar că pe mama ei nu a văzut-o. Să își vadă mama pentru ea ar fi fost mult mai important decât dulciurile.
Am strâns-o ușor de mână în semn de „sunt aici” și nu mai știu mai departe ce i-am spus, cum m-am adunat, dar știu că acela a fost cel mai emoționant moment în care ea mi-a împărtășit emoțile pe care le trăia și de aceea am păstrat momentul în colecția momentelor mele de suflet, ca să nu îl pierd niciodată.
Un alt moment ce mi-a rămas în suflet a fost pornit de o replică din partea unei fete cu care lucrez. Vorbeam cu ea despre una dintre surorile ei, care plângea pentru că venise în centru după ce fusese în vizită la o asistentă maternală în grija căreia fusese ceva timp și de care se atașase. Vorbind despre sora ei, ea mi-a spus: „Eu o înțeleg. Tuturor ne e greu aici, în centru. Dar asta este. Cu bune, cu rele, trebuie să mergem mai departe.”
Pentru scurt timp fraza aceasta a ei, rostită atât de natural, m-a lăsat fără replică. I-am spus că ceea ce mi-a zis ea denotă faptul că este matură și puternică. Răspunsul pentru aprecierile mele sincere a venit sub forma unui zâmbet inocent. Dacă ei au puterea aceasta fantastică de a trece prin viață luând lucrurile așa cum vin, noi cum am putea să nu găsim în noi puterea de a îi sprijini? Puterea sunt copiii și de la ei învățăm și noi ca voluntari.
Ce ai observat că s-a schimbat sau s-a îmbunătăţit la copiii la care mergi?
S-au mai apropiat de noi, se străduiesc să nu mai înjure atunci când noi, voluntarii, ne aflam prin preajmă. Își atrag una alteia atenția, iar cea care mi-a intrat mie la suflet se maturizează frumos și începe să nu mai fie atât de posesivă.
La început, la primele noastre întâlniri, nu puteam să plec fără să îi las ceva ce aveam eu în geantă. Chiar și un pachet de șervețele, orice, oricât de mic, trebuia să îi las ei. Probabil că voia să adune amintiri concrete pe care să le aibă în cazul în care eu nu rămân alături de ea. Dar ultima oară când ne-am întâlnit mi-a cerut un elastic de păr. Inițial i l-am dat și apoi am rugat-o să mi-l înapoieze fiindcă aveam nevoie de el. Și mi l-a dat. Am apreciat că a înțeles și că nu a trebuit să ducem lupte de convingere.
Care erau cele mai mari nevoi ale acesto fete şi ce ai reuşit tu şi echipa să îmbunătăţiţi?
Nu demult am început să lucrez cu o elevă în vârstă de 19 ani. O ajut cu pregătirea la limba engleză și latină, în vederea susținerii unor examene.
La primele două întâlniri, când învăța o informație, iar în completarea ei adăugam o altă informație, informația învățată anterior se pierdea. Se ștergea ca și cum nu am fi învățat-o niciodată. Nu reușea să rețină și se concentra greu. Dar de ceva timp ne auzim aproape zilnic ca să repetăm și de când ne auzim atât de des, nicio zi nu se compară cu alta pentru că în fiecare zi înregistrăm noi progrese.
Probabil că avea nevoie ca cineva să îi dedice timp, avea nevoie ca cineva să nu se supere pe ea atunci când greșește și eu chiar o încurajez să își găsească singură greșelile și să le corecteze, avea nevoie de timp dedicat exclusiv ei. O oră în cazul ei a dat rezultate grozave şi se dovedeşte astfel că și numai o oră poate aduce schimbăr simţitoare.
Ce e cel mai greu în ceea ce faci?
Gestionarea furiei pe care o resimt copiii sau a conflictelor care apar între ei. În astfel de situații uneori tu, ca voluntar, ai posibilitatea să faci ceva ca să dezamorsezi lucrurile, alteori e nevoie de ajutorul persoanelor care îi cunosc mai bine și mă refer în principiu la referentele sau referenții care au grijă de ei.
Ca voluntar poți încerca să găsești o cale de mijloc ori să le distragi atenția copiilor de la ceea ce îi supără și să le-o îndrepți spre altceva. Aceste soluții pot funcționa sau nu, în funcție de gravitatea situației.
La polul opus, ce e cel mai frumos?
Cel mai frumos în activitatea de voluntariat este că primești mai mult decât oferi. La Ajungem MARI primești satisfacție imensă, îmbrățișări sincere și inocente din partea copiilor, însoțite de o primire călduroasă și de o bucurie necondiționată pentru că ești acolo și pentru că vii la ei.
Ce te motivează?
Entuziasmul pe care îl au copiii atunci când înțeleg ceva ce până atunci nu reușeau, dar cel mai tare mă motivează gândul că mulți dintre ei au trecut prin această traumă a abandonului. Și mă motivează în sensul că nu îmi doresc să amplific trauma aceasta și să-i abandonez și eu.
Am înțeles cât de importantă este misiunea mea într-o zi însorită, pe când mă aflam în parc și mă plimbam alături de o prietenă. Întâmplător le-am întâlnit pe fetele de la apartamentul tip familial la care fac voluntariat. Imediat ce m-au zărit, au și venit la mine. Stând alături de ele, dintr-un cor de patru voci care povesteau la unison, încercam să culeg o poveste. Dar îmi era imposibil să deslușesc ceva în timp ce toate fetele vorbeau în același timp. Când le-am rugat să vorbească pe rând, mi-au spus: „În curând o să plecăm și nu avem timp să îți povestim prea multe.”
Atunci am înțeles că nevoia reală a copiilor este ca noi să le fim prieteni. Ei au nevoie de conexiune și au nevoie să fie ascultați.
Care este cea mai mare mulţumire a ta de când faci voluntariat?
Cea mai mare realizare de când fac voluntariat este că sunt parte din echipă și că am ocazia să cresc alături de copii, dar și de alți voluntari de la care învăț ce înseamnă bunătatea, responsabilitatea şi experiența.
Mi-am dorit să iau admiterea la Psihologie ori Psihopedagogie specială, dar din diverse motive nu am reușit. O voluntară povestea odată cum un copil a spus: "Dacă nu ai mamă, nu ai tată, ai voluntari." La fel pot spune și eu: Dacă nu sunt studentă la Psihologie, sunt voluntară la Ajungem MARI.
Specializările vin ca un plus. Dar dincolo de orice specializare, ca să putem ajuta avem nevoie să ne specializăm, mai întâi de toate, în a fi oameni.