Cu câteva zile înainte ca Vladimir Putin să decidă agresiunea barbară asupra Ucrainei, am reușit să vorbesc cu Serhîi Jadan, scriitor ucrainean astăzi propus de Polonia pentru premiul Nobel, totodată solist într-o trupă rock și patriot, un termen pe care Ucraina l-a reabilitat și de aici încolo va fi imposibil pentru politicienii populiști să-l pretindă pentru ei înșiși.

Mai făcusem un interviu, la una dintre edițiile Festivalului de Literatură de la Timișoara, dar fusese cumva mai simplu, pentru că aveam medierea unui traducător, pentru care Serhîi Jadan făcuse un compromis: urma să fie tradus nu din ucraineană, limbă în care scrie, ci din rusă, o limbă pe care, sigur, o vorbea din copilărie, dar despre care avea convingerea că-l trădase. Trecuseră doi ani de la anexarea Crimeii. Dar cum traducător din ucraineană nu era, a acceptat să vorbească cu mine în rusă.

Îmi aduc aminte foarte bine de reacţia pe care ruşii au avut-o la anexarea Crimeii, în martie 2014 şi acolo vorbim despre o reacţie a societăţii, nu doar despre una politică. Mi se pare că a fost o reacţie cinică şi care face puţină cinste, o euforie fără margini că ţara lor a luat o parte a unui teritoriu străin, o bucurie pentru un act josnic şi asta nu era doar din partea celor care îl susţin pe Putin şi cred că acest lucru va fi de neiertat.

Am vorbit atunci despre lupta statelor din fosta URSS de a-și crea o nouă identitate, de a-și construi propriile narațiuni și de a face propriile decupaje în istoria până în 1991 pervertită și manipulată de totalitarismul sovietic.

În România nu era tradus, de altfel România traduce cu picătura din literatura țărilor vecine, dar îi apăruse o carte în limba română, la Editura Cartier din Chișinău, Jazz în Donbas.

Ca de fiecare dată înaintea unui interviu, am scotocit mai întâi după celelalte cărți și articole ale lui Serhîi Jadan, mai ales că ținuse un jurnal al războiului din Lugansk. Este etapa interviului cea mai lungă, mai grea și totodată mai generoasă. Nu cred să fie interviu cultural care să nu mă trimită la alte cărți, la alți oameni a căror raportare la ce ne dă istoria să trăim să nu ne ajute să înțelegem mai autentic.

În fond, scopul unui interviu de acest fel e să decojească strat cu strat istoria trăită și să ne facă să vedem în felul lui Aristotel: dacă vrei să înțelegi violența, nu e nevoie de o crimă jucată, din contra, grotescul ar putea bloca vederea, ci de lucrurile care au dus la crimă și apoi de cele pe care crima le determină. Acesta e rostul unui interviu cu personalități culturale, cu intelectuali, cu scriitori, artiști, istorici care trăiesc cu noi, în cetate.

„Ceea ce se petrece acum în Ucraina este această căutare dificilă şi dureroasă a identităţii, a specificităţii, căutarea identităţii naţionale, a celei istorice, a celei din plan social, politic. Este un proces dificil, îndelungat şi dureros de decolonizare, cel în care îţi dai seama că acel sistem de valori care a fost propus şi care a evoluat multă vreme conţine valori care nu îşi aparţin neapărat.

Este un proces dureros, mai ales pentru persoanele mai în vârstă: ai crescut într-un anumit sistem de valori, e vorba de un sistem de siguranţă, în care erai confortabil şi la un moment dat apar dezvăluirile şi îţi dai seama că o bună parte din acele valori sunt pseudo-valori, sunt false. Este extrem de inconfortabil să ieşi dintr-o asemenea situaţie, dar cred că este un proces ireversibil, pentru că nu poţi trăi călăuzindu-te după valori false”, îmi spunea Jadan atunci.

Ce spune aici Jadan explică eroismul și patriotismul ucrainenilor, care au luat prin surprindere Occidentul și, nu doar atât, l-au trezit la viață. Din 2014 încoace, ucrainenii și-au construit o națiune și au scris propria lor poveste de țară, în care Rusia este numită un stat criminal și genocidar.

De aceea anul acesta când am vorbit cu el și l-am întrebat dacă crede că Rusia va declanșa un război în Ucraina, mi-a răspuns că asta e o întrebare occidentală, pentru că Rusia duce un război în Ucraina de opt ani.

Între timp, Editura Cartier i-a mai tradus două cărți, Anarchy in the UKR și Internat, iar Serhîi Jadan a mai ținut câteva concerte în Donbas. Jadan e în Harkiv și astăzi, organizează strângeri de fonduri, de ajutoare umanitare, de arme și mai ales e acolo pentru a spune poveștile reale ale ucrainenilor a căror viață a fost suspendată și mutată pe un front care multora le înghite casele, școlile, satele bunicilor.

Deși acest al doilea interviu a fost unul mai greu de făcut, de data asta între noi era o barieră lingvistică mai serioasă, nu aveam traducător, așa că am decis să facem ping-pong de întrebări și răspunsuri, a contat.

Cu câteva zile înainte ca Putin să denatureze iar istoria și să resemantizeze concepte semnificative pentru istoria Europei (cum este acela de nazism, o traumă colectivă și prin asta oprită de la repetiției – „never again”), Serhîi Jadan a vorbit despre crimele Rusiei și despre lupta prin excelență solitară pe care Ucraina o va duce pentru a supraviețui ca națiune.

„Noi, aici, în Ucraina, înțelegem perfect că nimeni nu ne va apăra teritoriul în locul nostru, așadar că ne putem baza doar pe noi înșine.

Suntem pregătiți pentru orice se poate întâmpla în acest al optulea an de război și nu avem iluzii din partea Occidentului – liderii occidentali au demonstrat în mod repetat că diplomația și câștigul financiar pot deveni ușor priorități pentru ei”.

A existat în ultimele trei luni o întrebare pusă cu încăpățanre: dar ce cred rușii, de ce nu se revoltă?

Serhîi Jadan a răspuns – ca un avertisment – la interviul nostru din 2018:

„Îmi aduc aminte foarte bine de reacţia pe care ruşii au avut-o la anexarea Crimeii, în martie 2014 şi acolo vorbim despre o reacţie a societăţii, nu doar despre una politică. Mi se pare că a fost o reacţie cinică şi care face puţină cinste, o euforie fără margini că ţara lor a luat o parte a unui teritoriu străin, o bucurie pentru un act josnic şi asta nu era doar din partea celor care îl susţin pe Putin şi cred că acest lucru va fi de neiertat. Este, din nou, un subiect extrem de dureros.

În Ucraina nu a fost o rusofobie de masă. Au fost şi sunt şi grupuri naţionaliste, dar suntem conştienţi de faptul că există Rusia, că ne este vecină, un vecin destul de incomod, dar asta nu înseamnă că trebuie să îl urăşti.

Dintr-o dată, acest vecin îţi ia o bucată de teritoriu. Şi dacă se va pune capăt războiului, relaţiile dintre ţările noastre vor rămâne sensibile multă vreme. Şi la nivel uman, pentru că cei care au trecut printr-un război nu se pot întoarce niciodată la starea de dinainte.

Mulţi cetăţeni ai Rusiei cred că nici nu îşi dau seama cât de multe s-au schimbat. Pentru ei, la nivel de popor, li se pare că totul se rezumă la cearta dintre politicieni, la antagonisme între preşedinţi, dar cred  că face parte din acel infantilism despre care vorbeam înainte, când pui toată responsabilitatea pe umerii preşedintelui, numai că, de fapt, infantilismul nu te fereşte de responsabilitate.

Dacă observaţi, ruşii, atât la ei acasă, cât şi în afară, nu numesc acest conflict un conflict ruso-ucrainean, ei spun că este  un conflict între America şi Rusia şi Ucraina aici nu are identitate, nu este subiect de drept.

Lucrurile nu au început cu Ucraina, ci au început încă în anii 1990. E interesant de văzut cum se transpune în plan cultural acest revanşism. În Rusia, încă din anii 1990 s-a născut această cultură a revanşei. Am putea să o numim, dacă vreţi, cultura noului imperialism.

Ca să punem în balanţă, extrema cealaltă este liberalismul, acel liberalism care îşi are originile în perestroika şi Glasnost şi care, imediat după destrămarea U.R.S.S., a fost mainstream o bună bucată de vreme. Putem să spunem că deja în anii 2000, revanşismul a învins, inclusiv în plan cultural.

Rusia şi-a creat o nouă faţă, şi în teatru, în cinematografie. Au fost simulacre care au răspuns cumva unui sentiment de disconfort, unui vid pe care l-au umplut cu această nouă cultură: ”Pe noi ne-au nedreptăţit, ni s-a luat Crimeea, ni s-a luat Caucazul şi zona Baltică şi trebuie să le recuperăm”.

Dintre toate interviurile făcute în ultimii ani, cu Amos Oz, Andrew Solomon, Ismail Kadare, Asli Erdogan, Yuval Noah Harari, David Grossman, cele două interviuri în oglindă cu Serhîi Jadan mi s-au părut relevante pentru scopul unei rubrici pe care spotmedia.ro a pus un încăpâțanat pariu: Intelectuali față cu istoria. Pentru că pariul adevărat nu e că există public pentru a citi astfel de interviuri, ci că există voință editorială pentru a desfășura interviuri mai lungi, din care pot ieși titluri bune, dar mai ales idei de la înțelegerea cărora pornind putem să vedem răul și să-l oprim.