Soluția pentru că oamenii să se conformeze mai bine restricțiilor nu este coerciția, ci o comunicare foarte bună, clară și stabilă. Dacă tu azi spui una și mâine faci alta, scazi încrederea în capacitatea de intervenție. Comunicarea autorităților e negativă, nu te include în proces, ci impune. Oamenii fac lucrurile când și le asumă, când simt că sunt implicați și au responsabilitate, afirmă sociologul Bogdan Voicu.
Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, Bogdan Voicu a explicat de ce oamenii respectă mai puțin regulile pandemiei: ”măsura în care românii respectă legea, încrederea în instituții și încrederea oamenilor în ceilalți”.
Totodată, Bogdan Voicu a vorbit despre soluțiile pentru redeschiderea anului școlar: ”ministerul ar trebui să ofere doar modele de acțiune și ar trebui lăsată libertatea măcar la nivel de inspectorate județene să le aplice”.
Bogdan Voicu este cercetător ştiinţific gradul I la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române și profesor asociat la Catedra de Sociologie a Universității Lucian Blaga din Sibiu.
Cum se face că oameni care în starea de urgență și în prima perioadă a celei de alertă s-au conformat foarte bine măsurilor restrictive acum dau semne evidente de indisciplină?
Discutăm despre trei chestiuni importante: măsura în care românii respectă legea sau în ce măsură ”rule of law” este prezentă în România, apoi încrederea în instituții și încrederea oamenilor în ceilalți.
Noi știm că avem o poveste veche legată de perioada comunistă, bine documentată, în care ”zicem ca ei și facem ca noi”. Respectarea normelor era doar aparentă.
Un antropolog american a etichetat starea de fapt ca fiind o chestiune a dublei morale, în care credem că suntem mai inteligenți decât instituțiile, decât legea.
Și vedem acest lucru adânc în istoria României, nu neapărat legat de comunism, atunci când spunem că românii sunt mai deștepți, mai talentați decât oricine, dar condițiile istorice nu ne-au permis să facem lucruri.
Din această convingere că suntem mai grozavi decât toți vine și această aparentă nepăsare. Avem, cultural vorbind, în spatele nostru convingerea că regulile pot fi încălcate pentru că noi putem și fără ele.
Dar respectarea regulilor definește modernitatea. Ele au fost inventate pentru a face societățile mai eficiente și mai libere. Iar noi suntem undeva în jocul dintre tradiție și modernitate.
În ceea ce privește încrederea în instituții, la noi e scăzută. România are mai puțină încredere în instituții decât alți europeni. Și prin instituții înțeleg nu doar guvern, președinție, parlament și partide, ci în general, deci și poliție, pompieri, biserică.
Și în momentul în care o instituţie vine și iți impune ceva, tendința ta e să o contești. Contestarea vine din faptul că așa fac oamenii, la modul general, dar în mod special politicienii, vedetele TV, care au tot încălcat regulile și aparent nu au pățit nimic.
Al treilea aspect este încrederea în oameni. Românii au puțină încredere în cei din jurul lor. Iar dacă ei nu respectă regula, de ce aș respecta-o eu?
Și totul se suprapune peste o stare de fapt: e greu să respecți, psihologic, la nesfârșit niște reguli stricte – mască, izolare, distanțare.
În plus, pentru mulți, purtatul măștii este o problemă financiară majoră, mai ales în mediul rural, unde masca e greu de procurat și costisitoare. Câțiva bani pentru fiecare mască poate reprezenta mult pentru unele venituri.
La începutul pandemiei autoritățile au intervenit iute, au reușit să mențină o rată a infectării cel puțin aparent redusă, încrederea în instituții a crescut puțin pentru că am văzut că era o cale eficientă.
Dar au trecut multe luni, a intervenit și jocul acesta politicianist legat de alegeri în care pricipalele partide aruncă vina unul pe celălalt și care erodează puternic încrederea în capacitatea administraţiei de a rezolva problema.
Deci politizarea erodează?
Da, așa cum o facem noi acum erodează. Și Spania e în aceeași situație cu luptele fantastice între Guvern și Opoziție pe tema gestionării crizei sanitare.
Ați vorbit despre încrederea scăzută în instituții. Nu contribuie și ele din plin la această situație?
Am un exemplu pe care îl tot repet: Candiano Popescu. Când mișcarea republicană revoluționară românească a încercat să dea jos moharhia, în 1871, câteva orașe au decis ca în aceeași zi să declanșeze revoluția. Cu o zi înainte ceilalți lideri au decis să oprească mișcarea antidinastică, numai că la Ploiești nu a ajuns mesajul. La Ploiești, liderul mișcării, Candiano Popescu, declanșează vestita Republica de la Ploiești de o zi.
Candiano Popescu este arestat și câțiva ani mai târziu liderul mișcării antidinastice devine aghiotantul regelui și sfârșește ca general de brigadă, șeful prefecturii de poliție București, deci funcții în stat foarte înalte.
În România, indivizii își schimbau și își schimbă opiniile și opțiunile politice foarte ușor. Dar și instituțiile se schimbă non stop. Numele ministerelor românești, componența, aspectul se schimbă chiar în interiorul unui ciclu electoral.
Legile nu sunt stabile. Ordonanțele de urgență folosite abuziv sunt amendate și răsamendate. Legea Educației apare azi și în trei ani este atât de amendată încât sensul ei e masiv schimbat.
Instabilitatea aceasta îi face pe indivizi să nu mai aibă incedere în instituții. Nu pot să le fie familiare, nu pot să le cunoască. E o regulă simplă că în lucrurile stabile e mai ușor să ai încredere decât în lucrurile care se schimbă.
Poți să ai încredere într-o lege care spune că trebuie să faci carantină? Mai puțin, pentru că știi că foarte probabil peste câteva zile se va schimba.
Au fost mai multe explicații contradictorii livrate de o tabăra sau alta pentru scăderea conformării la regulile pandemiei. Pe de-o parte, au fost fotografiile din biroul dlui Orban, cu președintele fără mască la Consiliul European, de la reuniuni politice fără măști. Au influențat major?
Fără îndoială, au un impact și sunt de luat în calcul, dar nu cred că unul major. În Australia chiar cel însărcinat cu gestiunea pandemiei a fost surprins nerespectând regulile. Ce ar fi trebuit să facă australienii? La fel a fost surprins unul dintre aghiotanții premierului britanic. În fiecare țară există astfel de exemple, așa cum există și la noi, la Putere, și în Opoziție.
De partea cealaltă, este invocat discursul unor lideri ai Opozitei care contestă recomandările sau pericolul și nu poartă ostentativ măștile, precum și diferite teorii ale conspirației.
Și acestea sunt cauze, dar nu majore. Și toate fac parte din același filon: expunerea la un model care sugerează contrariul, că nu ar trebui să fim atenți, să nu respectăm regulile.
Avem o multitudine de cauze care fiecare contribuie în felul ei la situația de fapt.
Situația de acum este în mod paradoxal ”victima” aparentului succes al strategiei inițiale care a ținut numărul cazurilor destul de scăzut? Adică situația fiind bună, oamenii și-au permis mai ușor să lase garda jos?
Nu. Cred că și dacă aveam o rată mare de îmbolnăviri la început, după o lună sau două de respectare a unor reguli severe, oamenii nu mai rezistau.
Există două modele, în linii mari, de abodare a relației cu cetățeanul. Cel majoritar cu interdicții și amenzi, mai mult sau mai puțin dure, și cel suedez, bazat pe conformare voluntară la recomandarea bine înțeleasă. Pentru început cifrele suedezilor nu au fost foarte bune la capitolul decese, e drept, numai într-o categorie de vârstă afectată de pătrunderea virusului în azile. Chiar și așa, Suedia e sub Italia și Spania, iar noi venim hotărât din spate. Care e mai sustentabil pe termen mediu și lung?
Nu cred că există un model unic aplicabil tuturor societăților. E bun exemplul Suediei, și Norvegia este într-o situație asemănătoare, pentru că dacă ne uităm pe cifre, Suedia este țara în care există, la nivel cultural, o încredere fantastică în ceilalți, participare civică extrem de ridicată.
Responsabilitatea individului față de societate e enormă, indivizii chiar simt acolo că sunt parte a statului. Iar încrederea în instituții e foarte sus.
Suedia s-a bazat pe un sistem sanitar comprehensiv, consecință a impozitării extrem de ridicate. Plătesc foarte mulți bani pe impozite și contribuții la sistemele de asigurare socială, ceea ce se reflectă în servicii sociale de foarte bună calitate. Suedia și-a permis să aibă multe îmbolnăviri pentru că avea foarte multe locuri în spitale.
Noi suntem în situația opusă, în care, în ciuda stereotipurilor, impozitele sunt foarte mici. În doar două țări din UE statul controlează la fel de puțin din PIB. Impozitarea ridicată permite o redistribuire mai rapidă și servicii medicale mai bune.
Contribuții prea mici sau prea prost cheltuite de către stat?
Sunt atât de mici încât nici nu mai contează dacă sunt bine sau prost cheltuite.
Anumite măsuri percepute ca excese, de exemplu amenzile uriașe inițiale sau internarea asimptomaticilor, nu au generat un soi de contrareacție, de frondă?
Pe de-o parte, eu nu cred că prin coerciție se rezolvă problema. Ce sugerează o amenda mare? Cu cât e mai mare, cu atât beneficiul de a încalcă regula e mai mare.
Dar, cum spuneam, reacția de frondă apare indiferent de modul de derulare a politicii respective. Peste tot apar proteste și e firesc, în istoria umanității întotdeauna astfel de momente au fost însoțite de contestări, de încercarea obținerii unor profituri etc.
Spuneați că soluția nu e coerciția. Dar care e?
Soluția este o comunicare foarte bună, clară și stabilă. Din câte văd, este o instabilitate puternică în semnalele date populației. Încrederea în instituții se construiește pe stabilitate și familiaritatea cu ele.
Dacă tu azi spui una și mâine faci alta, scazi încrederea în capacitatea de intervenție.
Vă dau exemplul Educației, în care România are o lungă tradiție de intervenții mai degrabă impulsive. În anii ’90 vorbeam cu directori de școală, care îmi explicau că la ei tocmai a ajuns o reglementare care fusese abrogată cu o săptămână înainte. Nu apucau să-și ajusteze niciodată modul de acțiune la lege pentru că, până să o facă, legea era deja modificată.
În pandemia aceasta au fost atât de multe zvonuri, pe care Guvernul într-un fel sau altul le-a întreținut vorbindu-se pe prea multe voci. Fiecare responsabil din Educație a vorbit după cum a crezut că ar putea să se întâmple lucrurile, ceea ce n-a crescut încrederea populației în capacitatea autorităților de a gestiona Educația în timpul pandemiei.
Există acel mesaj de interes public care rulează pe aproape toate posturile de radio care spune ”poartă mască!”, ceea ce e corect, după care fiecare frază e cu ”nu”: nu face aia, nu face aia!
Și unui copil dacă îi spui ”nu face aia!”, o va face. Comunicarea e negativă. Nu e o comunicare care să te includă în proces, ci o impunere a ceva. Oamenii fac lucrurile când și le asumă, când simt că sunt implicați și au responsabilitate. Dacă totul e ”nu face aia”, ești parte pasivă a procesului.
În grupurile de comunicare strategică ar trebui cooptați sociologi, psihologi, astfel încât comunicatorii să înțeleagă mai bine publicul la care ajunge mesajul?
Experți în științele comunicării ar trebui să fie sigur, poate psihologi sau sociologi, dar nu vreau să pară o pledoarie pro domo. Ar trebui să fie oameni care sa știe să comunice și să înțeleagă cui se adresează mesajul.
Vorbeați de Educație, un domeniu asupra căruia v-ați aplecat mult. Cum credeți că ar trebui să înceapă școala în toamnă?
În primul rând, ar trebui să discutăm diferențiat, pentru că situația este complet diferită în orașele mari unde dimensiunea claselor, mai ales din școlile considerate bune, este foarte mare. În funcție de dimensiunea clasei și de încărcarea cu număr de elevi a școlii poți să aplici modele diferite.
Apoi, România are particularitatea unui învățământ privat foarte dezvoltat. Sunt multe școli private, foarte multe grădinițe private care ar trebui să comporte alte reguli decât aglomeratele școli și grădinițe publice, pentru că își permit mai ușor să gestioneze spații, sunt mai flexibile, mai puțin închistate în modele de învățare tradiționale.
Cred că ministerul ar trebui să ofere doar modele de acțiune și ar trebui lăsata libertatea măcar la nivel de inspectorate județene să le aplice.
Și un model interesant este cel din majoritatea landurilor Germaniei, unde școlile au fost deschise până acum, când s-a intrat în vacanța de vară, mai scurtă decât la noi, la fel ca în majoritatea țărilor.
Clasele au fost împărțite în două. O săptămână mergea jumătate de clasă, săptămână viitoare mergea cealaltă jumătate. Cei care rămân acasă primesc un soi de teme. Sigur că se avansează mai încet decât s-ar avansa în mod normal, dar e un compromis rezonabil în condițiile date și cu mult mai bun decât învățământul exclusiv online.
Citește și:
