America de aici pare „un parc de distracții unde lucrurile scapă de sub control”, scrie Radu Paraschivescu, cel care redă în limba română Pastoralia lui Saunders, din care SpotMedia.ro publică, în premieră, un fragment.
” Goticul și absurdul își dau mâna, pasajele fruste alternează cu reveriile, naturalismul bea bruderșaft cu drama existențială”, descrie scriitorul Radu Paraschivescu America văzută de George Saunders, autorul lui Lincoln între vieți (Lincoln in the Bardo, 2017; Humanitas Fiction, 2018), pentru care a primit Man Booker Prize în 2017.
Scriitor proeminent, considerat unul dintre maeștrii prozei americane actuale, George Saunders s-a născut pe 2 decembrie 1958 la Amarillo, Texas.
Saunders a debutat în 1986 cu o povestire, „A Lack of Order in the Floating Object Room“, publicată în Northwest Review.
Primul lui volum de proză scurtă, CivilWarLand in Bad Decline (1996), a fost urmat de o carte pentru copii, The Very Persistent Gappers of Frip (2000), apoi de alte două volume de povestiri, Pastoralia (Pastoralia, 2000; Humanitas Fiction, 2020) și In Persuasion Nation (2006). Între timp a publicat nuvela The Brief and Frightening Reign of Phil (2005) și volumul de proze/eseuri A Bee Stung Me So I Killed All the Fish (2006). Volumul său de eseuri The Braindead Megaphone a apărut în 2007, iar volumul de proză scurtă Tenth of December: Stories în 2013. Primul lui roman, Lincoln între vieți (Lincoln in the Bardo, 2017; Humanitas Fiction, 2018) a câștigat Man Booker Prize în 2017, iar pentru proza sa scurtă a primit numeroase premii: de patru ori National Magazine Award for Fiction, PEN / Malamud Award for Excellence in the Short Story, World Fantasy Award for Best Short Story, Folio Prize, The Story Prize etc. George Saunders publică în mod regulat în The New Yorker, Harper’s Magazine, Esquire, GQ și The New York Times Magazine. În 2018 primește Premio Gregor von Rezzori și intră în American Academy of Arts and Letters.
Pastoralia - Fragment în premieră
(Traducere din engleză de Radu Paraschivescu, Colecţia Raftul Denisei, © Humanitas Fiction 2020)
Cascadele (povestire)
Lui Morse i se părea enervant la culme să străbată curtea de la St. Jude tocmai când se termina şcoala, fiindcă simţea că, dacă le zâmbea copiilor catolici în uniforme, puteau să-l creadă un ţicnit sau un pervers, iar dacă nu le zâmbea, puteau să-l creadă un moş ursuz şi înăcrit de lume, ceea ce cu siguranţă că simţea şi el într-o anumită măsură. Uneori nici măcar nu era absolut convins că nu era un ţicnit, deşi pervers cu siguranţă nu era. De asta era convins. Sau relativ convins. Tocmai faptul că erai peste măsură de convins – era relativ sigur – te transforma până la urmă în ţicnit. Prin urmare, smerenia e cheia, îşi spuse el, aranjându-şi figura în ceva ce spera să treacă drept expresia unui bărbat care se gândeşte afectuos la propria lui tinereţe, o figură lipsită de ţicneală sau de perversitate, smerenia era cheia.
Şcoala se găsea între arţari, pe un deal care cobora spre râul Taganac, care se îngusta, prindea viteză şi se prăvălea peste Cascadele Bryce, la aproape doi kilometri după căsuţa închiriată a lui Morse, de fapt, jenant de micuţa casă închiriată, care cu toate acestea era cea mai bună variantă posibilă şi pentru care ştia c-ar trebui să fie recunoscător, chit că uneori nu era câtuşi de puţin recunoscător şi se întreba unde anume greşise, deşi alteori era chiar mulţumit de căscioara albastră şi povârnită, zugrăvită cu o vopsea de plumb care se cojea, şi simţea o milă enormă pentru amărâţii care închiriau haznale periculoase chiar mai mici decât haznaua lui periculoasă, ceea ce simţi şi acum, pe când ieşea în lumina strălucitoare a soarelui şi îşi continua plimbarea plăcută spre casă de-a lungul râului verde, tivit cu vile costisitoare, pe ai căror proprietari îi detesta profund.
Morse era înalt, uscăţiv şi la fel de cărunt şi de mormântal ca o biserică în pragul demolării. Purta pantaloni prea scurţi, iar chipul i se descompunea din când în când într-un rânjet încordat şi involuntar, care dispărea repede, ca şi cum tocmai ar fi suportat o durere ascuţită. La lucru avea obiceiul să-şi puncteze spusele cu mici râsete necontrolate şi începuturi de porniri entuziaste, urmate imediat de o jenă exprimată prin înfundarea mâinilor în buzunare, după care îşi scotea brusc mâinile din buzunare, prea ruşinat de propria lui ruşine ca să mai stea acolo şi să se strâmbe fie şi o secundă în plus.
Din spatele lui, pe alee se auziră mai mulţi paşi apăsaţi şi aritmici. Se uită în urmă şi dădu cu ochii de Aldo Cummings, un ciudat care, deşi avea aproape patruzeci de ani, trăia în continuare cu maică-sa. Cummings nu muncea, avea breton şi purta şort chiar şi în toiul iernii. Morse spera să nu-l agaţe Cummings. Cum Cummings nu-l agăţă, ba chiar trecu pe lângă el fără măcar să-i răspundă la rânjetul neliniştit şi sfios, Morse se simţi vinovat fiindcă îl bănuise pe Cummings că vrusese să-l agaţe, după care se supără pe Cummings fiindcă, deşi îi agăţa chiar şi pe oamenii de serviciu de la primărie, pe el nu încercase să-l agaţe. Oare făcuse ceva care-l jignise pe Cummings? Îşi făcea griji că s-ar fi putut să nu-i placă lui Cummings şi îşi făcea griji şi pentru că-şi făcea griji dacă un nebun de talia lui Cummings îl plăcea sau nu. Era cumva un maniac al îngrijorării? Şi pentru asta îşi făcea griji. De ce şi-ar face griji, când nu făcea decât să se ducă acasă şi să se bucure de copiii lui fără vreo grijă pe lume, deşi pe de altă parte mai era şi recitalul de pian al lui Robert, care mai mult ca sigur că o să fie un dezastru, dat fiind că Robert nu repeta niciodată, nici măcar nu aveau pian, nu erau siguri unde şi când se ţinea recitalul, iar Annie, ţie-o Dumnezeu sănătoasă, mâncase claviatura de carton pe care i-o făcuse lui Robert ca să repete. Când o să ajungă acasă, o să‑i facă lui Robert o claviatură de carton nouă şi‑o să‑l implore să repete. Ba chiar s‑ar putea să‑i ordone să repete. Ba chiar s‑ar putea să‑i ordone să‑şi facă singur o claviatură de carton şi să repete, deşi asta era improbabil, fiindcă în momentul când încerca să‑l oblige pe Robert să facă un lucru, Robert se smiorcăia, iar Morse îl iubea atât de mult pe Robert, încât nu suporta să‑l vadă smiorcăindu‑se, cu toate că, dacă nu‑l obliga pe Robert, Robert avea obiceiul să stea în pat, cu mănuşa de baseball pe faţă.
Dumnezeule mare, viaţa asta nu era deloc uşoară, nu că nu‑şi dădea seama că putea cu siguranţă să fie mult mai rea, dar să trăiască într‑o asemenea stare, cu pulsul ridicat, roşu la faţă, turbat de grijă ca nu cumva să observe cineva cât era de agitat, nu era nici pe departe ideal, şi era convins că propriul lui corp secreta tot felul de chimicale dăunătoare şi că pe măsură ce‑şi făcea griji mai multe despre chimicalele dăunătoare, cu atât mai repede se revărsau de pe unde se vor fi revărsând.
Când o să ajungă acasă, o să se aşeze pe trepte şi o să se bucure de câteva clipe de respiraţie pentru reducerea stresului, în timp ce o să‑şi recite mantra, care era „Calmează‑te Calmează‑te“, înainte să iasă copiii în goană, să‑l apuce de picioare şi uneori chiar să‑l muşte zdravăn în agitaţia momentului, iar Ruth să se arate şi să‑i aducă aminte pe un ton furios că nu era singurul care muncise toată ziua, şi în timp ce se plimba se uita la frumosul Taganac, străduindu‑se să absoarbă ceva din serenitatea lui, dar în loc de asta se trezea gândindu‑se obsesiv la ivărul stricat de la intrare, care teoretic ar putea să‑i permită lui Annie să iasă din curte şi să cadă în râu, iar atunci se imagină plângând pe mal şi, ca să alunge gândul, începu să fluiere maniacal „The Stars and Stripes Forever“, lovindu‑se în tot acest timp cu mâinile peste coapse.
Cummings trecu grăbit pe lângă moara de grâu refăcută, încântat că‑l umilise atât de puternic pe Morse, un membru îngâmfat al elitei care deţinea puterea în acest Sat conspirativ, unul din clica opresorilor opresivi care nu aveau idee de soarta artiştilor idealişti nici dacă soarta artiştilor idealişti i se arăta cu o măreaţă şi asediată demnitate şi‑l muşca de fundul lui de poliester. Peste Pine Street Bridge spânzura un nor gras. Unui intervievator imaginar Cummings îi spuse că i se părea că posibila ploaie făcea ca ziua frumoasă şi senină să fie mai frumoasă şi mai senină din cauza posibilităţii pierderii ei. Posibilitatea pierderii ei efemere. Pierderea efemeră a zilei în dauna trecerii fulgurante a timpului. A unui timp dichisit. A unui timp dichisit care se naşte, escrocul. Timpul ne făcea pe toţi neisprăviţi, nu‑i aşa?, cu obrajii lui supţi, reverberaţiile lui mortuare şi privirile lui mustrătoare cu degete osoase. Degete osoase întinse ca pentru dojană, ca pentru a spune: „Te dojenesc ca să‑ţi aduc aminte în fine de propria ta moarte în curs de naştere, care, fiind pe drum, omenească, e pe punctul să apară. Pe punctul să apară, laţ mortal, şi să nu crezi că linţoliul ei sinistru n‑o să se aşeze pe fruntea ta încreţită, pronto, odată ce‑ţi aleg numărul fatal chiar din terfeloaga mea prăfuită, taman cu acelaşi deget osos cu care arăt spre tine acum, deşertăciune a deşertăciunilor, dezmăţatule, chiulăule fără răspunderi, pe când îţi târăşti paşii spre lăcaşurile plăcerilor lumeşti.“
Era bună de tot chestia asta, măcar de şi‑ar aminti‑o în restul plimbării şi în timpul furtunii care se apropia, ca să şi‑o noteze mâzgălind cu pasiune în blocnotesul galben. Se gândea cu o ardoare nostalgică la blocnotesul lui galben şi gol, îşi spuse. Se gândea cu o ardoare nostalgică la blocnotesul lui galben în care, în aceeaşi zi, o să fie înscrise primele mâzgălituri care o să‑i consemneze faima, nu – pe care, în aceeaşi zi, o să fie înscrise, sau mai bine zis consemnate, primele mâzgălituri, puţine la număr, care o să‑i prevestească faima pe punctul de‑a se naşte şi de‑a înmuguri, iar într‑o bună zi cineva o să‑i dezgroape blocnotesul şi aproape că o să strige „Evrika!“ în clipa când o să‑şi dea seama ce fragment doldora de amănunte, şi totuşi amănunte cruciale, fusese găsit, şi n‑o să vrea să‑l cunoască atunci toate felurile de femei din lumea literară, cu jachete negre şi scurte?!
Pe viitor trebuia să‑şi aducă aminte să‑şi ia blocnotesul peste tot.
Oraşul cheltuise o avere pe malul râului, iar acum Taganacul clipocitor şi grozav trecea prin dreptul unui salon de manichiură dintr‑o moară de grâu refăcută, al unei cafenele dintr‑un fost turn de cărbuni şi al unei pieţe publice bizare, unde câţiva băieţi cu frizuri stranii încercau să şuteze o minge de fotbal pe fereastra parţial deschisă a unui Colt parcat acolo, cu o veselie atât de războinică şi de nesuferită, încât parcă s‑ar fi crezut primii băieţi care călcaseră pe faţa pământului, ceea ce lui Morse i se păru îngrijorător. Dacă Annie creştea şi venea acasă cu unul dintre ciudaţii ăştia? Nu cu unul dintre ciudaţii ăştia, bineînţeles, fiindcă erau cam cu cincisprezece ani mai mari decât ea, deşi era posibil ca la douăzeci de ani să vină acasă taman cu unul dintre ciudaţii ăştia, care ar avea atunci cam treizeci şi cinci de ani, chit că asta s‑ar întâmpla doar peste cadavrul lui Morse, cu toate că în sinea lui ştia că n‑ar face o scenă, chiar dacă ar veni acasă cu unul dintre mucoşii ăştia ciudaţi care tocmai reuşiseră să şuteze mingea pe fereastra Coltului şi acum ţopăiau fericiţi, lovindu‑şi piepturile goale între ei şi scoţând nişte mormăituri de morsă, şi de fapt ştia foarte bine că, în loc să‑l alunge pe ciudatul de treizeci şi cinci de ani de la el din casă, mai mult ca sigur că o să‑i ofere cafea sau o băutură răcoritoare într‑o încercare de a‑l convinge să n‑o corupă pe Annie, care, pentru Dumnezeu, era doar un copil, fiindcă Morse ştia foarte bine ce fel de suflet avea de fapt, nedornic de conflicte, împăciuitor până în pânzele albe, jalnic de credul, şi cu un fior îşi aminti de Len Beck, elev în ultimul an, care îl convinsese să‑şi picteze curul în albastru. Dac‑ar fi existat de‑adevăratelea un Club secret al Cururilor Albastre, sau dacă ar fi fost nevoie de pictarea curului ca să devii membru, ar fi fost oricum destul de rău, dar să te trezeşti în ajunul balului de absolvire cu curul pictat în albastru doar pentru amuzamentul unei clici de înotători insensibili, care ulterior îi furnizaseră anumite fotografii fetei pe care trebuia s‑o însoţească la bal, asta era prea mult, iar el se bucurase, chiar se bucurase, cel puţin la început, când Beck, beat, încercase şi nu izbutise să înoate până la Pâlcul lui Foley şi fusese azvârlit peste Cascade în întunericul nopţii, marea tragedie a anului lor terminal, o tragedie care din fericire pusese în umbră curul albastru al lui Morse în memoria colectivă a clasei.
Două fete roşcate trecură prin dreptul lui într‑o canoe verde, lăsându‑se în voia apei. Îi strigară ceva, iar el le făcu cu mâna. Oare strigaseră ceva insultător? Era cu siguranţă posibil. Copiii din ziua de azi aveau cu siguranţă mai puţin respect pentru autoritate, deşi trebuia să recunoşti că exista şi Ben Akbar, vecinul lor, un pakistanez micuţ şi genial care‑l făcea uneori pe Morse să se uite chiorâş la Robert. Ben era violoncelist în orchestra naţională, făcea parte din echipa de lupte, se purta invariabil frumos cu copiii mai mici, picta decoraţiuni pe obiecte şi putea să facă flotări cu o singură mână. Of, Ben Shmen, îşi spuse Morse, n‑ar fi dat un Robert pe zece Beni, deşi nu‑i venea în minte nici un domeniu în care Robert să‑i fie superior lui Ben, sau măcar egal cu el, deşteptul ăsta mic, cu toate că nu avea nimic împotriva lui Ben, Ben fiind un băiat şi nimic altceva, dar dacă lui Ben îi trecea cumva prin cap că faptul că era mai educat, mai prietenos şi mai talentat decât Robert îl îndreptăţea să‑şi dea aere în faţa lui Robert, atunci Ben trebuia să se gândească mai bine, nu că Ben şi‑ar fi dat vreodată aere în faţa lui Robert. Dimpotrivă, Robert îşi dădea adeseori aere în faţa lui Ben, sau măcar încerca, deşi dădea greş de fiecare dată, fiindcă Ben era prea isteţ ca să se lase păcălit de un mic pungaş ca Robert, iar Morse se făcu roşu la faţă dându‑şi seama că tocmai îşi caracterizase băiatul ca fiind un mic pungaş.
Doamne Dumnezeule, viaţa asta chiar putea să fie un chin. Uite, chiar putea să silească un tip să ajungă într‑un loc straniu şi întunecat, de unde se trezea făcând lucruri dizgraţioase şi de neiertat, cum ar fi să‑şi împroaşte îndrăgitul prim vlăstar cu remarci răutăcioase. Dac‑ar putea să scape de BlasCorp şi să facă un lucru important, de pildă să descopere un vaccin esenţial. Dar era prea târziu, iar el nu fusese niciodată bun la biologie, ba chiar picase la examen de două ori. Însă un fel de ieşire la lumină n‑ar fi deloc rău venită. Dac‑ar fi un prizonier de război torturat, care nu doar că refuza să vorbească, dar îi şi conducea pe ceilalţi prizonieri prin imnuri însufleţitoare, asumându‑şi un uriaş risc personal. Dac‑ar asista la un miracol veritabil sau ar salva un preşedinte din mâinile unui asasin sau ar câştiga la loto şi şi‑ar da toţi banii instituţiilor caritabile. Dac‑ar lua parte la un eveniment istoric măreţ, ca moşnegii pe care‑i văzuse pe PBS, care fuseseră împuşcaţi în tulburările din Haymarket, îl cunoscuseră pe Medgar Evers[1] sau îşi pierduseră preacinstitele mame la bordul Titanicului. Visurile lui din copilărie fuseseră nespus de ambiţioase, îşi făcuse speranţe uriaşe, nu putea fi adevărat că era un nimeni, deşi, pe de altă parte, ce om care se consideră cineva îşi petrece anii cei mai buni înjurând un fotocopiator? Nu că s‑ar plânge. Nu că nu şi‑ar da seama că avea multe motive să fie recunoscător. Îşi iubea copiii. Îi plăcea mult felul cum arăta Ruth în pat, la lumina lumânărilor, după ce fixa coşul de rufe de uşa care nu voia să se închidă fiindcă toată casa se tasase îngrijorător, îi plăcea mult figura pe care‑o făcea când intra în ea, îi plăcea mult felul cum lua în glumă povestea cu curul albastru, deşi nu se dădea în vânt după felul cum i‑o arunca în faţă când se certau – de exemplu, în noaptea oribilă când reintrase în posesia pianului – sau după felul cum punea sărăcia lor pe seama pasivităţii lui, în aşa fel încât să‑i audă şi copiii, sau după faptul că în apogeul amorezării de instructorul de karate al lui Robert, maestrul Li, îl târa pe Robert la antrenamente de nu mai puţin de şase ori pe săptămână, bietul copil vlăguit. Însă ideea era că, în ciuda anumitor greutăţi, chiar o iubea pe Ruth. Ce dacă li se fleşcăiau sau li se dolofăneau corpurile şi se dezbrăcau pe întuneric, iar Robert îi admira pe sportivii bine clădiţi de la televizor, uitându‑se totodată chiorâş la spatele durduliu şi plin de coşuri al lui Morse? Nu conta, fiindcă într‑o bună zi, când o să‑i vină rândul şi lui Robert să aibă un spate durduliu şi plin de coşuri, ei bine, abia atunci o să‑şi aprecieze tatăl, care îşi suprimase micile dorinţe personale pentru binele familiei, deşi, cu voia lui Dumnezeu, Robert va fi putut să aibă deja o carieră cumsecade şi să‑şi permită să meargă la sală şi la un dermatolog.
Iar Morse se opri locului, întrebându‑se ce Dumnezeu făceau două fetiţe singure într‑o canoe care gonea spre Cascade, aparent fără vâsle.
[1]. Activist american de culoare, militant pentru drepturile civile din Mississippi.