Jucătorii, arbitrii, spectatorii din tribună și zecile de milioane de telespectatori din întreaga lume au asistat, în direct, la un episod despre fragilitatea vieții.
Au observat cât de aproape suntem, clipă de clipă, de trecerea de pe un tărâm pe celălalt.
Pentru Christian Eriksen, campion al Italiei în acest an, cu echipa Internazionale Milano, meciurile de la EURO urmau să fie un apogeu al carierei sale de fotbalist.
Juca în fața unui stadion plin cu compatrioți care-l aplaudau și-l admirau chiar în timp ce inima lui s-a oprit.
A fost salvat de intervenția echipei medicale, una pregătită și pentru astfel de situații.
La sfârșitul lunii aprilie 2018, mă aflam în Marbella, Spania, unde am luat startul într-o cursă de Ironman 70.3, triatlon pe distanța de 70,3 mile, adică 112,9 kilometri (înot – 1,9 kilometri, bicicletă – 90 și alergare – 21).
Nu eram la prima cursă de acest gen, aveam ceva experiență și mă antrenasem conștiincios.
Ca sportiv amator, obiectivul era să termin cursa și să obțin un loc cât mai bun la categoria mea de vârstă, cea de 50 de ani.
De-a lungul timpului, trecusem prin multe situații dificile și mi se părea că sunt pregătit, dar realitatea e, de multe ori, mai complicată decât reușim s-o percepem.
Simplu spus, apa era rece, foarte rece. Avea 10-12 grade Celsius și, cu toate că eram echipat cu costum de neopren, obligatoriu în astfel de cazuri, n-am realizat posibilele consecințe.
Pe înotători, costumul de neopren îi protejează în apele reci, dar durează ceva de la intrarea în apă până când se produce echilibrul termic cu ajutorul stratului de material. În plus, mâinile, fața și labele picioarelor nu sunt protejate.
În momentul în care s-a dat startul, în jur 2.000 de oameni au pornit în alergare de pe plajă spre mare și s-au aruncat în valuri.
Nu cred că am înotat 25 de metri până când mi-am pierdut conștiența. A fost doar pentru câteva secunde, aceeași apă rece care mi-a provocat șocul hipotermic cred că m-a și trezit. Cumva, mi-am revenit înainte de a mă îneca.
Inima îmi bătea cu putere și aveam o puternică senzație de sufocare. Din inerție, probabil, am încercat să înot mai departe, dar după două brațe părea că mă prăbușesc într-o grotă întunecată și rece.
Nu-mi puteam coordona mișcările. Cu greu am scos o mână din apă să anunț salvamarii că aveam o problemă. O barcă a venit rapid și m-a extras din apă.
Ce i s-a întâmplat lui Christian Eriksen a însemnat, pentru mine, rememorarea unui episod traumatizant. O altă trecere de la dinamism, de la forță și încredere către un teritoriu necunoscut și ostil.
O mică deformare congenitală la nivelul inimii, o afecțiune nedetectată, o situație neașteptată, un accident pot schimba rapid coordonatele lumii în care trăim. Într-o competiție sportivă, această schimbare e ca o umbră care te însoțește mereu.
La scurt timp după ce Eriksen s-a prăbușit pe teren, antivacciniștii au și promovat o teorie cum că infarctul fotbalistului a fost provocat de injecție.
Teoria a fost demontată rapid de medicul echipei italiene care a spus că jucătorul nu fusese vaccinat și nici nu suferise de Covid-19.
Problema e că, după o astfel de experiență în apropierea morții, nimeni nu se întoarce fără a fi afectat, iar lucrurile nu continuă să curgă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Christian Eriksen are, acum, un mic stimulator cardiac care îi va controla bătăile inimii. Nu va mai putea juca niciodată fotbal la nivel înalt. Viața lui s-a schimbat definitiv.
Medicii nu știu încă exact ce i-a provocat oprirea inimii. Miocardita e un diagnostic general și poate avea zeci de cauze.
Deși n-am trecut decât printr-un șoc hipotermic, impactul mental a fost foarte mare și de atunci n-am mai reușit să găsesc curajul de a porni într-o nouă cursă de triatlon.
Încă îmi place să înot, dar relația cu întinderile mari de apă a devenit mai dificilă.
Christian Eriksen, dar și toți ceilalți sportivi merită atenția și respectul nostru.
În competiții, aceștia încearcă să-și depășească limitele, să fie mai rapizi, mai buni, să dea dovadă de și mai multă măiestrie sau rezistență.
Sportul, în general, e o provocare constantă, o tentativă continuă de a îmbunătăți performanțele speciei noastre.
Ne ajută să comunicăm mai bine între noi, să ne perfecționăm și să găsim soluții pentru obstacolele de zi cu zi.
În spatele performanțelor de orice fel se află efort, motivație și organizare, iar drumul către victorie e presărat cu multe ratări, cu înfrângeri și incertitudine.
Exact această combinație de eșec, strădanie și succes produce, de mii de ani, magnetismul competițiilor sportive.
Omenirea întreagă a răsuflat ușurată că un mare fotbalist a scăpat cu viață după ce s-a prăbușit pe teren într-un meci de Campionat European, dar, din păcate, durerea și rănile provocate de sport nu se vor opri aici.
Așa suntem construiți, cu orice riscuri, vrem ca mâine să fim mai buni ca ieri, dar în realitate, asta funcționează până la un punct.
