Arhiepiscopul Tomisului nu se dezminte și aproape nu este zi să nu se remarce cu ceva excentric în presă. Este hotărât să pozeze în celebrul Gică-Contra și să-și dea astfel importanță, chiar și folosindu-se de o tragedie umană, care a lovit greu o familie de creștini la Suceava, a îndoliat altele, destule, și a trimis spre ceruri sufletul nevinovat al unui prunc.
Iar, dacă IPS Teodosie iese aproape zilnic la rampă, perseverând printr-un ultra-canonism, vădit exagerat, fără să țină măcar seama de înțelepciunea vorbelor străbune „perseverare diabolicum”, opinia publică nu poate decât să ripostze iarăși și iarăși, neaparat în ritmul și cu perseverența domniei sale.
A nu-i da de fiecare dată replică înseamnă a lăsa impresia falsă a cîștigului de cauză, ceea ce nu este cazul. Așa explic faptul că revin la o temă deja tratată, dar în van.
În timp ce BOR, prin purtătorul său de cuvânt, Vasile Bănescu, se pronunță în sensul că „ poziția Patriarhiei Române este una de profundă compasiune fața de familia copilașului decedat, atât de greu incercată acum și a cărei durere nici nu o putem ințelege deplin”, purtătorul cârjei arhiepiscopale din Constanța trece cu vederea compasiunea și face un fel de recomandare cam către toată preoțimea, cu privire la felul cum trebuie botezat copilul, pentru a-l feri de rele:
„Eu botez numai in apă rece. Instinctul copiilor e mai prudent. Toți copiii botezați in apa rece nu mai racesc”. Tragedia nu este însă că, la Suceava, copilul ar fi răcit. Tragedia este că a murit.
Și atunci, mi-aș permite să-l întreb, cu toată smerenia, pe Sfinția Sa: n-ar fi murit oare copilul, dacă ar fi fost botezat la Suceava după tehnologia de la Constanța și anume în apă rece? Iar, dacă i se pare cuiva că nu are legătură una cu alta, atunci de ce se bagă domnia sa cam ca musca-n lapte, explicând cum poate fi ferit copilul de răceală?
Nu contest că apa rece poate căli organismul, dar nici nu cunosc eventualele studii științifice care ar fi stabilit acest lucru la bebeluși. Iar, dacă ar fi existat asemenea studii, ele ar fi vorbit cu siguranță nu despre „apa rece”, ci negreșit despre temperatura optimă, în grade Celsius sau Fahrenheit, despre durata expunerii, poate și despre alți parametri pe care totdeauna le au în vedere oamenii de știință și mai rar vreun înalt prelat, bun cunoscător al celor duhovnicești, dar mai puțin în ale științei.
Un studiu s-ar fi referit negreșit și la eventualii copii născuți prematur, care trebuie, poate, botezați la o temperatură diferită de alții și poate chiar într-un anumit cadru ambietal, despre care n-ai cum să vorbești, oricât ai fi de arhiepiscop!
Câtă înțelepciune se află în cuvintele biblice ale Mântuitorului „Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu cei al lui Dumnezeu”, și cât le nesocotesc uneori chiar unii slujitori ai Altarului, vrând parcă să slujească altceva sau – Doamne iartă-mă! – pe altcineva!
Căci nu vreau să extrapolez, dar tot o simt pe doamna Șoșoacă cum așteaptă să-și exprime și dânsa propria opinie în legătură cu apa rece, cu copiii care răcesc sau care nu răcesc și cu prudența instinctului lor de bebeluși (!).
Însuși IPS Teodosie recunoștea, chiar miercuri seară, la emisiunea Marius Tucă Show: ”Am botezat sute de copii. Sunt mai multe circumstanțe neclare încă (în cazul de la Suceava n.red.). In primul rând, este un copil prematur, de opt luni. M-am interesat la medici. Copiii născuți la opt luni sunt cei mai sensibili”.
Așadar, ca să afle că sunt sensibili copiii născuți la opt luni, Înalt Prea Sfințitul a întrebat medicii, dar ca să știe cât de rece sau caldă trebuie să fie apa în cristelniță, nu întreabă pe nimeni. Rămâne ad libitum.
Am mai spus-o, în opinia mea, însăși BOR se face vinovată pentru faptul că săvârșirea de ritualuri precum cel al botezului este lăsată pe mâna unor respectabili teologi, care știu ce-i al lui Dumnezeu, dar se prefac că n-ar ști ce-i al Cezarului.
Temperatura apei din cristelniță, manevrele care ar feri pruncul de incidente, modul de lucru pentru a-i proteja sănătatea și a nu-i pune viața în pricol trebuie incadrate în standare precise. Asemenea standarde nu pot fi intuite de teologi, ci numai stabilite de specialiști.
Am mai scris, fără ecou, de nevoia unor standarde și este de neînchipuit că, în plin secol 21, nu sunt așezate lângă cristelniță și două termometre: unul pentru măsurat temperatura apei, iar cel de al doilea pentru temperatura mediului ambiant.
Ne întoarcem cu sute de ani înapoi, Sfinția Ta, dacă singurele noastre standarde sunt doar senzația de „apă rece” sau „apă caldă” în funcție de care se pune în joc sănătatea sau – Doamne ferește! – viața nou-născutului.
Este jenant să auzi din gura unui înalt prelat cuvinte precum cele ale arhiepiscopului Tometan: „Nicicum nu se schimbă ritualul. Pentru ca...o sa dau și temeiuri din Sfintele Canoane. Canoanele acestea referitoare la credință sunt valabile și peste 1.000 de ani!”
De unde știe înaltul prelat să prezică valabilitatea milenară a canoanelor de acum încolo? Oare vechille canoane au știut să prezică limuzinele de mare lux, în care se deplasează slujitorii altarului astăzi, au făcut măcar o aluzie la confortul luxos din vilele în care locuiesc cei mai mulți din ei, le-au recomandat preoțior să adopte ținuta civilă de îndată ce și-au săvârșit slujba și au aruncat cât colo haina preoțească?
Asemenea abateri de la canoane sunt permise pentru preoțime, dar Biserica rămâne intransingentă în fața unor ritualuri, char dacă acestea ar amenința sănătatea sau viața unui nou-născut sau l-ar afecta pe cel împărtășit.
Își permite prea mult Inalt prea Sfințitul când vrea să facă peziceri pentru 1.000 ani de acum încolo. Asta nu ține nici de cele lumești, nici de cele sfinte. Ține de Nostradamus sau de prezicătoarea Baba Rada din Oțoțoaia-Gară.
Nu se poate să nu existe, afișat chiar lângă cristelniță, un cadru de lucru statuat, altceva decât procedele moștenite din ceața evului mediu, sub pretext că sunt canonice.
Organele de anchetă vor cerceta cazul, vor judeca conform legii și cu siguranță îi vor condamna pe cei care au încălcat-o.
Dar indiferent de hotărârea lor, o parte din vina morală îi revine chiar Patriarhiei, care ar fi trebuit demult să stabilească normative riguroase pentru toate ritualurile practicate în biserică, fie că este vorba de lingurița împătășaniei, fie că de cununie, botez și chiar de pupatul icoanelor și al moaștelor.
Și tot Patriarhiei îi revine rolul de a se impune în întreaga ierarhie din subordine, căci dacă orice episcop și orice preot și-ar face regulile sale, interpretând canoanele în felul său și stabilind cu degetele sale cât de rece trebuie să fie apa caldă din cristeniță, atunci asta n-ar mai fi ierarhie, ci numai debandadă.
