Negocierile dintre SUA și Iran de la Islamabad au eșuat, dar analiza Institutului pentru Studiul Războiului (ISW) arată că blocajul nu a apărut doar pentru că cele două părți nu s-au înțeles asupra unor detalii. Problema este mai mare: Washingtonul și Teheranul au mers la masă cu obiective diferite, cu ritm diferit și, mai ales, cu idei complet diferite despre ce ar trebui să iasă din aceste discuții.
Iranul nu a mers la Islamabad pentru un acord mic, ci pentru unul mare
Cea mai importantă concluzie a ISW este că Iranul nu urmărește doar o înțelegere limitată, legată de actualul război. Teheranul vrea mai mult: un acord mai larg, care să reducă riscul unui nou conflict cu SUA, să îi întărească poziția în regiune și să îi aducă beneficii concrete.
Potrivit analizei, iranienii au intrat în discuții cu revendicări care includ controlul asupra Strâmtorii Ormuz, compensații pentru pagubele de război, acces la active înghețate și un armistițiu extins în întreaga regiune.
Pe scurt, Iranul a încercat să folosească actuala criză ca să obțină nu doar o pauză, ci și avantaje politice, economice și strategice.
- Negocierile au eșuat. SUA au lăsat oferta „finală” pe masă. Iranul nu se grăbește: America să ne câștige mai întâi încrederea! Ormuz este complet sub controlul nostru
- După eșecul negocierilor de la Islamabad: ce concluzii se conturează, ce întrebări rămân și ce urmează
SUA au intrat în negocieri cu o agendă mult mai îngustă
De partea cealaltă, ISW spune că Statele Unite au urmărit un acord mult mai restrâns. Washingtonul a vrut în principal să reducă tensiunea din jurul Strâmtorii Ormuz și să limiteze riscul imediat de escaladare, eventual discutând și chestiuni secundare, precum deținuții.
Aici apare ruptura de fond: americanii au vrut o soluție rapidă pentru criza de acum, în timp ce iranienii au venit la masă cu o listă mai lungă și cu o miză mai mare. De aceea, discuțiile au fost aproape condamnate la blocaj încă de la început.
Ormuz, cheia întregii crize
ISW identifică Strâmtoarea Ormuz drept punctul central al confruntării. Analiza spune că Iranul se folosește de minele marine amplasate acolo pentru a forța navele să treacă prin apele sale teritoriale și pentru a le putea percepe „taxe de protecție”.
Potrivit ISW, strategia pare gândită tocmai pentru a perturba economia globală și pentru a încerca astfel să smulgă concesii de la SUA. Cu alte cuvinte, Iranul încearcă să transforme presiunea economică globală într-o armă de negociere.
Analiza mai arată că amenințarea minelor îi permite Iranului să țină sus prețul petrolului și costurile de asigurare pentru transportul maritim, fără să reia imediat atacurile care ar rupe armistițiul.
Atât timp cât frica rămâne, Iranul păstrează o pârghie puternică. SUA încearcă să rupă acest joc, inclusiv prin operațiuni navale menite să arate că rutele normale de tranzit pot fi folosite în siguranță. Dacă americanii reușesc asta, o mare parte din presiunea iraniană pe Ormuz se reduce.
Armistițiul ajută și militar Iranul
ISW mai trage o concluzie: actualul armistițiu nu este doar o pauză diplomatică, ci și o fereastră militară pentru Iran.
Potrivit analizei, lunile de operațiuni americane și israeliene au slăbit serios forța de atac cu rachete a Iranului, afectând lansatoarele și logistica necesară pentru atacuri. O pauză în lupte îi oferă Iranului timp să se reorganizeze, să-și refacă parțial capacitatea de lovire și să se pregătească pentru eventualitatea reluării războiului.
Asta nu înseamnă că Iranul și-a refăcut deja puterea militară. ISW spune, dimpotrivă, că elemente-cheie ale programului său balistic au fost serios afectate și nu pot fi înlocuite ușor.
Dar chiar și așa, simplul fapt că are timp de reorganizare este un câștig important pentru Teheran într-un moment în care negocierile au intrat în impas.
Un alt semn de întrebare: cât de unit este, de fapt, regimul iranian
Analiza ISW insistă și pe un alt element interesant: dimensiunea neobișnuit de mare a delegației iraniene și componența ei sugerează că la Teheran nu există neapărat o linie perfect unitară.
În delegație au fost diplomați, parlamentari, figuri apropiate de Garda Revoluționară și specialiști economici, ceea ce arată că Iranul nu negociază doar un singur subiect.
În același timp, această formulă sugerează și neîncredere internă, rivalități între centrele de putere și nevoia ca mai multe tabere din regim să se supravegheze între ele în timp real.
China poate ieși în câștig din actualul blocaj
Una dintre cele mai interesante părți ale analizei ISW este cea legată de China. Institutul spune că Beijingul ar putea ajuta Iranul să-și refacă o parte din apărarea antiaeriană, inclusiv prin livrări de sisteme portabile.
Dacă acest lucru se confirmă, China nu intră direct în război, dar își consolidează legătura strategică cu Iranul și îl ajută să fie mai greu de lovit în cazul în care conflictul reîncepe.
De aici vine și posibila miză chineză. Dacă SUA rămân prinse într-o criză lungă, cu cost militar, economic și diplomatic, iar Iranul primește ajutor pentru a rezista mai bine, Beijingul poate câștiga influență fără să-și asume costurile directe ale confruntării.
Citește aici integral analiza ISW.