Negocierile directe dintre Statele Unite și Iran, desfășurate la Islamabad, s-au încheiat fără acord după un maraton diplomatic care a lăsat în urmă mai multe întrebări decât răspunsuri. A fost primul contact direct americano-iranian la acest nivel de după mai bine de un deceniu și cea mai importantă rundă de discuții de la Revoluția Islamică din 1979. Eșecul ei lovește direct în speranța că actuala criză ar putea găsi rapid o ieșire diplomatică.
Prima concluzie: nu a lipsit contactul, a lipsit terenul comun
Ce s-a văzut la Islamabad este că ambele tabere au fost dispuse să stea la masă, să schimbe propuneri scrise și să continue discuțiile mult peste durata obișnuită a unei runde de negocieri.
Reuters notează că discuțiile au fost lungi și tensionate, cu momente în care temperatura negocierilor a crescut și a scăzut. Au existat sesiuni directe, grupuri tehnice și schimburi repetate de documente, semn că nu a fost doar o întâlnire simbolică.
Dar tocmai acest nivel de angajare a arătat cât de departe sunt, de fapt, cele două părți una de alta.
A doua concluzie: dublu blocaj - programul nuclear și Strâmtoarea Ormuz
Versiunea americană, exprimată de JD Vance, este că Washingtonul cere un angajament clar că Iranul nu va realiza arma nucleară și nici instrumentele care i-ar permite să o obțină rapid. Acesta este obiectivul major în negocieri al administrației americane.
În paralel, Tehranul a susținut că cererile SUA au fost „excesive”, iar presa iraniană a indicat două puncte majore de fricțiune: programul nuclear și Strâmtoarea Ormuz.
Aici se vede și diferența de logică strategică. Pentru Washington, minimul acceptabil pare să fie limitarea sau neutralizarea riscului nuclear și reluarea traficului liber prin Ormuz.
Pentru Iran, dosarul nuclear nu este separat de restul războiului: Teheranul a venit cu cereri mai largi, inclusiv control asupra strâmtorii, reparații de război, eliberarea unor active înghețate și un armistițiu extins la nivel regional, inclusiv în Liban.
Cu alte cuvinte, SUA au încercat să restrângă agenda, în timp ce Iranul a încercat să o lărgească.
A treia concluzie: ritmul și stilul negocierii au contat aproape la fel de mult ca fondul
Una dintre ideile care se desprind din relatările de la fața locului este că americanii au părut să vizeze o soluție rapidă, profitând de fereastra deschisă de armistițiul de două săptămâni, în timp ce Iranul a tratat întâlnirea ca pe o etapă dintr-un proces mai lung.
CNN și Sky News insistă pe acest contrast: SUA au intrat în negocieri cu ambiția unei înțelegeri rapide, în timp ce Teheranul nu a dat niciun semn că ar fi dispus să cedeze la prima rundă pe dosarele pe care le consideră vitale. De altfel, la finalul negocierilor, partea iraniană chiar a spus că era nerealist să se zajungă la un acord după doar o sesiune de negocieri.
Din acest motiv, una dintre marile probleme ale negocierii nu a fost doar „ce” se negociază, ci și „în cât timp” și „în ce ordine”. În plus, ambele părți au intrat în cameră convinse că ele dictează termenii.
Americanii au venit crezând că presiunea militară și economică recentă poate produce o concesie rapidă, dar presupunerea lor nu s-a confirmat în cadrul negocierilor.
Semnul de întrebare cel mai mare: mai rezistă armistițiul?
Eșecul negocierilor pune direct presiune pe armistițiul fragil de două săptămâni convenit anterior. Ministrul pakistanez de externe Ishaq Dar a insistat că este „imperativ” ca armistițiul să fie menținut. Problema este că, în lipsa unei foi de parcurs politice, această încetare temporară a focului riscă să devină doar o pauză tehnică între două etape ale confruntării.
În plus, AP subliniază că armistițiul este deja fragil și din alt motiv: frontul libanez nu s-a calmat cu adevărat.
Israelul a continuat loviturile asupra Hezbollah, susținând că frontul libanez nu intră în acordul de încetare a focului, în timp ce Iranul și Pakistanul au susținut contrariul. Asta înseamnă că și dacă Washingtonul și Teheranul ar mai lăsa timp diplomației, o escaladare paralelă în Liban poate deraia totul.
Al doilea mare semn de întrebare: cine cedează primul pe Ormuz?
Dacă dosarul nuclear este nodul politic, Strâmtoarea Ormuz este nodul economic. Aproximativ 20% din livrările globale de energie depind de acest punct de trecere, iar sute de petroliere sunt încă blocate în Golf, chiar dacă sâmbătă trei petroliere au reușit să treacă.
AP adaugă că, în timpul negocierilor, SUA au mutat distrugătoare în zonă pentru operațiuni de curățare a minelor, în timp ce Trump a sugerat că Washingtonul este pregătit să acționeze și fără acord.
Aici întrebarea este: acceptă Iranul să relaxeze presiunea pe Ormuz fără să obțină concesii politice și economice serioase? Tot ce a transmis până acum Teheranul sugerează contrariul.
Reuters și AP arată că partea iraniană a legat explicit dosarul Ormuz de control, taxe de tranzit, ridicarea presiunii economice și extinderea armistițiului în regiune. Asta face ca blocajul să nu fie doar diplomatic, ci și comercial și energetic.
Al treilea semn de întrebare: ce face Trump dacă diplomația nu produce nimic?
Aici, semnalele sunt amestecate. Pe de o parte, Vance a spus că SUA au pus pe masă „oferta finală și cea mai bună”, ceea ce sugerează o încercare de a arăta că mingea este acum în terenul Iranului.
Pe de altă parte, Reuters îl citează pe Trump spunând, în timp ce negocierile încă mergeau, că un acord „nu face nicio diferență” pentru el, deoarece SUA „au câștigat”. În paralel, AP notează că Washingtonul se pregătea să schimbe situația din Ormuz indiferent de rezultat.
Asta lasă deschisă întrebarea-cheie de după Islamabad: administrația Trump mai vede diplomația ca pe o cale reală sau mai degrabă ca pe o ultimă încercare de a obține prin negocieri ceea ce nu a obținut prin forță?
Ce urmează, cel mai probabil
Deocamdată, nu există o dată pentru o nouă rundă. Reuters spune clar că delegațiile au plecat fără acord și fără un calendar nou, iar The National notează că nu au fost stabilite nici data, nici locul, nici formatul unei viitoare întâlniri.
Totuși, niciuna dintre părți nu a spus că diplomația s-a încheiat definitiv. Iranul a transmis că dialogul poate continua și că va menține consultările cu Pakistanul și alte state „prietene”, iar Islamabadul s-a oferit să continue medierea.
Cel mai realist scenariu pe termen scurt pare, deci, acesta: armistițiul este menținut cât mai mult posibil, contactele continuă prin mediatori și canale indirecte, iar presiunea se mută în afara sălii de negocieri - pe Ormuz, în Liban, pe piețele energetice și în comunicarea publică a celor două tabere.
Dacă această fază produce o minimă ajustare de poziție, poate exista o nouă rundă. Dacă nu, riscul unei reveniri la confruntare militară rămâne ridicat. Și dacă diplomația nu poate obține mai mult decât s-a obținut la Islamabad, revenirea la război devine probabilă.
Ca o concluzie, eșecul de la Islamabad nu înseamnă automat sfârșitul diplomației, dar înseamnă că ieșirea din criză este mai îndepărtată decât părea la începutul acestui weekend. SUA și Iranul au testat pentru prima dată, direct și la nivel înalt, cât spațiu real există pentru compromis.
Răspunsul, cel puțin acum, este: prea puțin. Au vorbit, au schimbat documente, au stat 21 de ore la masă, dar au rămas blocați exact în punctele care definesc războiul: arma nucleară, Ormuz, ordinea regională și raportul dintre forță și negociere.