„Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se împlinească”, spune o fabulă a lui Esop.
Iar orice american care strigă alături de administrația Trump, cerând destructurarea Uniunii Europene pe motiv că ar fi un monstru birocratic acuzat că distruge identități, tradiții și civilizații, ar face bine să ia această lecție în serios, scrie Dalibor Rohac, senior fellow la American Enterprise Institute, într-o analiză pentru Politico.
Dincolo de contradicția evidentă dintre venerarea declarativă a suveranității naționale de către mișcarea MAGA și maniera autoritară în care administrația de la Washington le spune europenilor cum să-și organizeze continentul sau cu cine să voteze, ostilitatea anti-UE afișată de Trump suferă de o problemă mult mai profundă.
Mai exact, o Europă fără Uniunea Europeană nu ar deveni deloc un continent prosper al statelor-națiune „suverane”.
În realitate, ruptă de proiectul european, Europa ar semăna mai degrabă cu Balcanii de Vest după dezintegrarea fostei Iugoslavii: un spațiu în care toate vechile resentimente ies din nou la suprafață. Iar acest lucru ar fi cu atât mai probabil dacă dizolvarea imaginară a UE ar avea loc sub presiunea așa-zișilor aliați ai NATO - forțele „patriotice” din politica europeană.
Pericolul din Balcani - Orban, Vucic, Şoşoacă
La urma urmei, proiectul politic pe termen lung al premierului ungar Viktor Orban vizează restaurarea „Ungariei Mari”, așa cum exista înainte de Tratatul de la Trianon din 1920, evident în detrimentul vecinilor direcți ai Ungariei, precum România, Ucraina sau Serbia.
Și nu este singurul. Naționaliștii din statele vecine pot avea propriile ambiții.
Președintele Serbiei, Aleksandar Vucic, de pildă, îl venerează pe Slobodan Miloşevic, dictatorul care a declanșat războaie sângeroase pentru a menține dominația Serbiei în Balcani. Ar fi dispus Vucic să cedeze Subotica - sau Szabadka, în maghiară - omologului său autoritar de la Budapesta?
Dar ce facem cu pozițiile unor politicieni precum Diana Șoșoacă, membră a Parlamentului European, care vrea anexarea unor teritorii „istoric românești”, precum Bucovina de Nord, aflate astăzi în Ucraina?
Principalul motiv pentru care aceste forme - și multe altele - de revizionism istoric sunt ținute sub control are legătură directă cu realizările proiectului european, inclusiv libera circulație fără pașapoarte și standardele ridicate de protecție a minorităților.
Scoate UE din ecuație și o serie întreagă de scenarii anterior de neconceput devin posibile - de la războaie deschise la conflicte „înghețate” de tipul celor menținute de Rusia și Serbia în Transnistria sau Kosovo, scrie analistul de la Washington.
Fără îndoială, într-un asemenea context, și jucătorii mari și-ar face simțită prezența: o Rusie deja îndrăzneață, încurajată de administrația Trump în Ucraina și dornică să demonstreze irelevanţa Articolului 5 din tratatul NATO; sau chiar o Germanie condusă eventual de extrema dreaptă din Alternativa pentru Germania, partid pe care aliatul lui Trump, Elon Musk, l-a îndemnat să depășească „sentimentul istoric de vină” pe care îl poartă ţara.
Ce ar putea merge prost?
Lecţiile istoriei
Sugestia că Uniunea Europeană ar reprezenta un impas al civilizației europene trădează o ignoranță profundă a istoriei continentului.
De la căderea Imperiului Roman, Europa a oscilat permanent între unitate și diversitate culturală și politică, iar succesiunea sa de structuri cvasi-federale greoaie face parte din această tradiție. Departe de a fi o anomalie, UE continuă linia Sfântului Imperiu Roman, a Ligii Hanseatice sau a Uniunii Polono-Lituaniene.
Desigur, se poate argumenta că ceea ce se întâmplă în Europa ar trebui să fie problema Europei, nu a Americii. Dar aceasta este, cel mult, o pledoarie pentru dezangajare - inclusiv retragerea umbrelei de securitate americane - nu pentru eforturile actuale ale lui Musk și ale Washingtonului de a influența activ politica europeană.
În plus, argumentul pentru dezangajarea SUA este slab și lipsit de perspectivă istorică.
Atât în 1917, cât și în 1941, americanii au învățat pe propria piele că, deși poate că ei nu erau interesați de un război european, un război european putea fi foarte interesat de ei.
În primul caz, amenințarea a venit din atacurile navale germane asupra navelor americane. În al doilea, Germania a declarat război Statelor Unite, după ce aliatul său Japonia a atacat Pearl Harbor.
Politica americană postbelică față de Europa - care a inclus constant sprijinul pentru integrarea economică regională - nu a fost rezultatul naivității sau al „prostiei” liderilor americani anteriori. Ea a fost ghidată de dorința de a preveni un nou război european. Iar această politică a fost un succes remarcabil, care a coincis nu numai cu o perioadă fără precedent de pace și prosperitate în Europa, ci și cu ascensiunea Americii ca putere globală incontestabilă, în parte datorită relației transatlantice.
Războaiele culturale sunt întotdeauna incitante, iar pe fundalul unei strategii de securitate națională profund anti-europene, ofensiva administrației Trump împotriva UE nu face excepție.
Dar, deși acum pare un joc fără consecințe, dacă Uniunea Europeană ar ajunge să se prăbușească sub presiunea Rusiei și a Americii lui Trump, americanii ar ajunge să regrete acest lucru mult mai repede decât cred, conchide analiza Politico.