La 1 august 2025 s-au împlinit 50 de ani de la semnarea, la Helsinki, a Acordului final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, care a statuat inadmisibilitatea schimbării prin forță a frontierelor.
O altă importantă realizare a conferinței a fost proclamarea respectării drepturilor omului ca supremă obligație a guvernelor.
Între cele 35 de țări semnatare ale documentului final s-au numărat Statele Unite, Canada, Uniunea Sovietică și ceilalți membri ai blocului patronat de Moscova. Doar câteva nume de participanți: Gerald Ford, președintele american, Leonid Brejnev, secretarul general al URSS, Valery Giscard d’Estaing, președintele Franţei, Harold Wilson, prim-ministrul Marii Britanii, Helmut Schmidt, cancelarul Republicii Federale Germania, Erich Honecker, președintele Consiliului de Stat al RDG, Aldo Moro, premierul Italiei, Josip Broz Tito, președintele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, Olof Palme, prim-ministrul Suediei, Nicolae Ceaușescu, președintele României comuniste…
Nume de conducători ce fac dovada unor diferențe ideologice și politice imense. Și, totuși, aliați sau inamici declarați, reprezentând regimuri politice antagoniste, ei au căzut de acord să se ralieze unor principii universale.
Un destin mai bun le-a dat, pentru un moment, întâlnire la Helsinki, apoi traseele li s-au despărțit. Unii dintre acești conducători au sfârșit tragic sau au provocat dezastre colective după decesul lor.
Aldo Moro a fost răpit și asasinat de Brigăzile Roșii, teroriști de extremă stânga din Italia. Olof Palme, un adversar al intervenției americane în Vietnam, a fost asasinat în plină stradă de un presupus radical de dreapta (crima a rămas neelucidată). Dictatorul Nicolae Ceaușescu a fost ciuruit de plutonul de execuție în prima zi de Crăciun – a treia zi a Revoluției. După moartea dictatorului „nealiniat” Tito, de la Belgrad, Iugoslavia a fost sfâșiată de războaie civile, interetnice.
Liderul sovietic Brejnev a murit în patul lui, dar zgomotul iscat de prăbușirea sicriului acestuia în groapa săpată lângă zidul Kremlinului a răsunat până hăt departe, prevestind destrămarea „imperiului răului” și dispariția Cortinei de Fier.
Polisemia „Helsinki”
Timp de câteva decenii, cuvântul „Helsinki” a desemnat o modalitate de „îmblânzire” a URSS-ului, neutralitatea militară a unei țări aflate la frontiera confruntării dintre Est și Vest, Finlanda avându-și propriul episod eroic: „războiul de iarnă”, declanșat de Stalin la 30 noiembrie 1939. S-a întâmplat la doar 20 de ani de la obținerea independenței față de Rusia.
A fost una dintre numeroasele agresiuni rusești asupra popoarelor vecine (după Polonia și Finlanda, cum bine știm, în iunie 1940, au urmat ţările baltice și România). Finlanda a rezistat cu succes în fața inamicului sovietic, covârșitor ca număr, dar până la urmă a fost forțată să semneze un tratat de pace, pierzând teritorii în favoarea Rusiei și obligată să se declare „neutră”... până de curând, când agresiunea lui Putin împotriva Ucrainei a convins-o să adere la NATO, ca să se salveze.
Noțiunea „Helsinki” și-a păstrat însă celălalt sens, originar-umanist, și anume: aderența la valorile care au asigurat pacea pe continentul european. Și, foarte important, au oferit disidențelor, opozanților din statele comuniste baza legală a protestului lor: respectul pentru drepturile omului, care a putut fi invocat ca scut legal în fața represaliilor comuniste.
Așa au luat ființă celebrele comitete „Helsinki”, preocupate de monitorizarea situației drepturilor omului în țările cu regimuri totalitare și autoritare. Ele funcționează în continuare în pofida șicanelor la care sunt supuse.
O aniversare ratată
Am impresia că aniversarea celor 50 de ani ai Actului final al Conferinței de la Helsinki nu a prea fost sărbătorită, a fost cel mult consemnată ca un eveniment calendaristic. Dar nu s-au făcut conexiuni de actualitate.
Occidentalii au tăcut, probabil din jenă. Rușii au tăcut pentru că ar fi trebuit să recunoască implicit că au violat documentul semnat atunci, în îndepărtatul an 1975, în plin Război Rece, document pe care l-au încălcat 4 ani mai târziu, invadând Afganistanul.
Într-adevăr, ce-a mai rămas din Acordurile de la Helsinki, potrivit cărora frontierele dintre state nu pot fi modificate cu forța? Nimic, se poate spune. În 2014, când anexa Crimeea, Rusia lui Putin, succesoarea URSS, călca pentru a doua oară în picioare principiile de la Helsinki, spulbera dreptul internațional.
„München” sau „Helsinki”?
Azi, se vorbește, senin, despre cedarea de teritorii ca despre ceva normal. Dacă vrea pace, ni se spune, Ucraina trebuie să renunțe la niște provincii ale sale pe care Rusia le-a luat cu japca, prin război.
Argumentul Kremlinului este că regiunile Doneţk, Lugansk, Herson și Zaporojie au fost incluse în Constituția Federației Ruse și, de aceea, trebuie să devină de facto și de jure teritoriu rusesc. O aberație mai mare nu mi-a fost dat să aud și sunt uluit când îi văd pe diverși comentatori cu ștaif intrând într-un fel de blocaj mental în fața acestei idei absurde!...
Adică oricine poate include părți din țările vecine în Constituția lui, apoi, pornind de la acest gest cu totul voluntarist și cinic, să pretindă să primească acele teritorii „cu binișorul” sau cu forța.
Luni, 18 august, i-am văzut în Biroul Oval pe Donald Trump și Volodimir Zelenski, contemplând harta în care erau hașurate Crimeea și părți din regiunile de est ale Ucrainei, cerute de Rusia. Pe hartă apăreau, primejdios de aproape de zonele revendicate de ruși, Republica Moldova și România.
Zelenski încerca să-l convingă pe Trump cât de periculos ar fi să se accepte cerințele Rusiei, al cărei apetit teritorial nu-l poate potoli nimeni, cum n-a putut fi satisfăcut nici Hitler prin cedarea Cehoslovaciei la München, în 1938. (Culmea e că azi premierul Slovaciei Fico susține același lucru: „Dacă vrea acord de pace, Ucraina trebuie să renunțe la niște teritorii.” Ce memorie scurtă!)
După Ucraina, în meniul dictatorului de la Moscova, vom urma noi, românii, asta ne învață istoria. A spus-o și Putin, deunăzi, foarte clar, de l-a auzit tot Occidentul și tot mapamondul: „acolo unde calcă piciorul soldatului rus este teritoriu rusesc!”
Liderii europeni prezenți și ei la Washington, solidari cu președintele Zelenski, au respins categoric teza „teritorii contra pace”, promovată de Kremlin. Am vrea să sperăm că Acordurile de la Helsinki vor putea fi reanimate, reafirmate, apărate. În caz contrar, ne așteaptă o lume a arbitrarului și terorii.