Suntem înconjurați de informație. Mai mult ca oricând. O avalanșă constantă de imagini, opinii, „știri” și trenduri, care par că ne țin conectați și informați, dar ne lasă, paradoxal, mai confuzi și mai obosiți decât înainte.
În acest context, educația – în sensul profund al cuvântului – nu mai înseamnă doar note, diplome și prezență la ore. Înseamnă capacitatea de a înțelege lumea, de a reflecta, de a pune întrebări și, poate cel mai greu, de a ne recunoaște limitele.
Educația formală vs. educația din familie
Când vorbim despre educație, gândul ne duce adesea la școală: învățători, profesori, manuale, examene. Asta e educația formală – un sistem structurat, instituționalizat, prin care se oferă cunoștințe și se evaluează competențe. Dar până să ajungem la școală, am fost deja „educați” într-un alt mediu, mai subtil și mai influent: familia / comunitatea. Aici se conturează ceea ce Alfred Adler numea „stilul de viață” – felul în care o persoană interpretează lumea, reacționează la provocări și își proiectează viitorul.
Educația din familie nu înseamnă doar reguli de bună purtare sau ajutor la teme. Este, în primul rând, modelul oferit de adulți în felul în care vorbesc, aleg, reacționează, privesc lumea. Este atitudinea față de muncă, față de greșeli, față de adevăr și față de ceilalți. Un copil care crește într-un mediu în care curiozitatea este sancționată, în care nu există loc pentru îndoială sau întrebare, în care cartea este un obiect decorativ, va porni la drum cu un mare handicap – chiar dacă va ajunge la o școală „bună”.
Analfabetismul funcțional: o problemă tăcută
La prima vedere, „analfabetismul funcțional” pare o contradicție în termeni. Cum adică cineva care știe să citească e, în același timp, analfabet? Răspunsul e mai complicat decât pare. Analfabetismul funcțional înseamnă că o persoană poate să citească un text, dar nu îl înțelege în profunzime. Poate reproduce informația, dar nu o poate folosi, analiza sau pune în context.
Este genul de adult care citește un articol și reține doar titlul. Care citează o postare pe Facebook ca sursă de autoritate. Care participă la dezbateri fără să înțeleagă exact sensul termenilor folosiți, dar insistă că „are dreptul la o opinie”. Este omul care crede că „educația s-a stricat”, dar nu-și amintește ultima carte citită. Este și cel care confundă ironia cu atacul personal și complexitatea cu elitismul.
Și, poate cel mai grav, este cel care nu mai crede că poate învăța ceva nou.
„Brainrot” sau cum ne putrezim neuronii cu conținut
Un termen care a început să circule în mediile online este „brainrot” – literalmente, „putrezirea creierului”. E o metaforă dură pentru efectele pe care le poate avea consumul constant și pasiv de conținut superficial, repetitiv, lipsit de substanță. Fie că vorbim de videoclipuri de 15 secunde, comentarii pline de ură sau „informații” neverificate distribuite viral, toate acestea pot avea un efect cumulativ: reducerea capacității de concentrare, slăbirea gândirii critice și, în timp, o atitudine anti-intelectuală.
Brainrot nu înseamnă doar „timp pierdut”. Înseamnă că, în loc să ne cultivăm capacitatea de a înțelege, de a analiza, de a reflecta, ne antrenăm să reacționăm rapid, superficial și defensiv. Este simptomul unei culturi în care opinia țipată valorează mai mult decât ideea argumentată. Iar acest lucru începe, de cele mai multe ori, în familie – nu din rea intenție, ci din ignoranță și neglijență.
Atitudinea față de educație: un test de maturitate
Mulți adulți consideră că procesul de învățare se termină odată cu școala. Că, de la un punct încolo, „ai învățat ce era de învățat” și restul ține de viață, de noroc sau de caracter. Dar tocmai această atitudine este esența analfabetismului funcțional: o limitare nu doar cognitivă, ci și emoțională și socială.
O persoană cu adevărat educată nu e cea care știe toate răspunsurile, ci cea care știe să formuleze întrebările potrivite. Nu e cea care nu greșește niciodată, ci cea care poate recunoaște o greșeală și învață din ea. Educația reală nu înseamnă doar acumulare, ci și deschidere, flexibilitate, curiozitate. Și asta nu se învață din manuale, ci se formează – sau nu – în primii ani de viață, între cei care ar trebui să fie primii noștri „profesori”: părinții și adulții din jur.
De ce contează cum gândim, nu doar ce gândim
Educația formală are, fără îndoială, rolul ei important. Dar ea vine mereu după – după ce un copil a învățat ce înseamnă răbdarea, curiozitatea, atenția, dialogul. Dacă aceste „instrumente” nu sunt prezente în bagajul său emoțional și cognitiv, nici cel mai dedicat profesor nu va reuși să „construiască” peste vid. Mai mult, fără aceste baze, educația formală devine un exercițiu de memorare mecanică și validare exterioară – note, diplome, concursuri –, care rareori schimbă ceva în profunzimea gândirii.
Un adult crescut astfel poate ajunge să aibă impresia că știe multe, doar pentru că a reținut date sau a trecut printr-un sistem. Dar în momentele-cheie ale vieții – decizii importante, crize personale, relații dificile – se dovedește că „educația” sa nu îl ajută real să înțeleagă lumea sau pe sine.
Un semn de întrebare și câteva atitudini de cultivat
În locul unei concluzii ferme, poate merită să lăsăm loc pentru reflecție – și, mai ales, pentru practică zilnică. Pentru că dacă e adevărat că educația începe acasă și continuă în fiecare interacțiune, atunci avem, fiecare dintre noi, o responsabilitate tăcută, dar esențială: să devenim mai conștienți de felul în care învățăm, gândim și transmitem mai departe.
Așadar, în loc de răspunsuri definitive, iată câteva atitudini pe care le putem exersa – cu noi înșine și cu ceilalți:
- Cultivă curiozitatea, nu certitudinea cu orice preț! Lasă loc pentru „nu știu acum” și „hai să vedem / aflăm”. Întrebările sincere deschid drumuri pe care răspunsurile rapide le înfundă.
- Privește informația cu răbdare și cu o oarecare doză de circumspecție! Nu tot ce e nou e și adevărat, și nu tot ce sună convingător este și corect. Lasă un timp între a citi / auzi ceva și a-l crede.
- Pune-ți întrebarea: la ce îmi folosește această informație? O idee bună nu e doar „interesantă”, ci are puterea de a schimba o alegere, o atitudine, un gest.
- Nu te teme de complexitate! Unele lucruri nu pot fi reduse la un titlu, un clip scurt sau o replică virală. Uneori, înțelegerea înseamnă să te oprești, să recitești, să întrebi, să revii.
- Recunoaște-ți limitele cu demnitate! Nu e rușinos să nu știi; rușinos este să te agăți de ignoranță ca de o scuză. Educația reală începe când încetezi să te prefaci că le știi pe toate.
- Încurajează și pe alții să învețe, nu să repete! Alege să fii un model care deschide drumuri, nu un ecou care judecă sau ironizează. E mai greu, dar infinit mai valoros.
- Păstrează-ți mintea în mișcare, nu în defensivă! A învăța ceva nou nu înseamnă că ai greșit până acum. Înseamnă doar că ai crescut.
Într-o lume grăbită, zgomotoasă și saturată de opinii, educația devine un act de voință zilnică. Nu doar să învățăm, ci și să fim dispuși să învățăm. Să ne punem întrebări despre ceea ce citim, despre cum ascultăm și despre cine devenim, zi de zi.
Poate că adevărata educație începe în momentul în care decidem să nu mai fim pasivi în fața lumii, ci participanți lucizi, critici și deschiși. Și, mai ales, în momentul în care încetăm să credem că știm destul.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.