Învestirea în funcție a lui Nicușor Dan marchează începutul oficial al etapei esențiale de configurare a viitoarei puteri. Cu atât mai interesantă cu cât dl președinte a ținut în Parlament un discurs eminamente de premier, axat nu atât pe soluții, cât pe diagnostice.
Dl Dan a făcut inventarul problemelor, mergând până la reorganizarea Romsilva și colectarea deșeurilor, și a invitat partidele să-l gestioneze conform viziunii domniei sale, în numele interesului național. O sintagmă cu ecouri nu neapărat fericite în istoria noastră recentă, dar, cine știe, poate din nou de maximă actualitate.
Personal, cred că în discursul prezidențial de învestire ar fi trebuit să încapă, dacă nu în locul creșelor și grădinițelor, cel puțin pe lângă, un licăr de viziune despre reunificarea unei țări fracturate. Simplul fapt că fractura nu e violentă nu înseamnă că a fost vindecată și că nu se va face simțită dureros cu prima ocazie.
Din start aș spune că abordarea dlui Dan lansează un semnal important pentru viitorul premier, deja conturat în primele declarații și acțiuni de după alegeri, și anume că președintele consideră normală un soi de partajare a prerogativelor, în care decizia să fie preponderent la președinte, iar execuția la premier.
Cheia viitoarei guvernări este la PSD fără de care majoritatea nu e posibilă. Și nu este vorba doar despre o susținere parlamentară pentru un guvern minoritar, ci despre participarea la o coaliție largă, care să transmită mai ales mediului de afaceri, cel cu banii și dobânzile, un mesaj de stabilitate. Cât de minunat ar fi un guvern minoritar cu premierul în frunte, el nu are cum să realizeze așa ceva.
Dacă nu reintrăm în vechea paradigmă a interesului național, care, desigur, bate orice logică politică, PSD are tot interesul să maximizeze avantajul poziției sale sine qua non.
Politic l-ar fi avantajat să continue ceea ce deja a făcut, adică trecerea în Opoziție, de unde să evite decontul măsurilor impopulare provocate tocmai de guvernarea pesedistă. Asta cu atât mai mult cu cât acest decont i-a fost mereu imputat, inclusiv de președintele Nicușor Dan, în toată campania electorală.
Dar strategia aceasta poate fi câștigătoare atunci când îți este interzisă sau măcar obstaculată intrarea la guvernare. Ceea ce nu e cazul, PSD este invitat, refuzul ar presupune lașitate.
În plus, PSD, mai ales în contextul profilului de premier apăsat al președintelui, are de apărat câteva redute fără de care își ridică în cap exact baza sa, primarii și președinții de CJ.
Sunt cele două chestiuni care nu țin de socoteli sofisticate, ci de instinctul de supraviețuire al partidului: banii pentru primari și securitatea penală. Prima a fost inclusă în condițiile puse de PSD pentru orice susținere a guvernului, a doua este o fibrilație implicită, accentuată de informația/suspiciunea/legenda că în spatele noului președinte ar sta Florian Coldea.
Cum își poate apăra PSD cel mai bine aceste două interese vitale
În mod cert, pretinzând acele portofolii de care depind ele în cea mai mare măsură: Justiția și Dezvoltarea.
Justiția nu numai că face propunerea pentru șefia parchetelor, dar este și unul dintre cele două ministere avizatoare, deci cheie în orice guvern. A fost invocată, tot ca o condiție esențială, continuarea investițiilor în infrastructură, ceea ce sugerează că vor pretinde și Transporturile.
Se poate fără să pretindă premierul? În mod normal, pentru PSD ar fi preferabil politic să nu aibă această funcție, pentru că ea atrage decontul principal al măsurilor nepopulare și, în același timp, ar arunca în și mai mare măsură acest decont asupra lui Nicușor Dan, cel încărcat de cele mai mari așteptări ale electoratului.
În plus, pe masa împărțelii sunt acum multe poziții cheie, cu mai mare stabilitate decât aceea de premier: judecătorii CCR și șeful SRI. Pentru PSD se poate să fie cu mult mai profitabil politic acum să și le adjudece.
Dar este greu pentru cel mai mare partid al guvernării să justifice renunțarea la poziția de premier. În primul rând ca imagine, care contează pentru moralul partidului traumatizat.
În condițiile bătăliei interne pentru putere din partid, cine să asume renunțarea fără să fie acuzat de trădare și să piardă lupta internă? Dar, în oglindă, cum poate fi propus un premier de către PSD, în condițiile în care această poziție poate tranșa și lupta internă pentru putere?
O soluție viabilă pentru PSD, deja avansată pe surse, ar fi să ceară ca niciunul dintre liderii partidelor din coaliție să fie premier, ceea ce înseamnă, de fapt, un premier slab, exclusiv prezidențial, probabil un tehnocrat care să ocupe scaunul și în spatele lui miniștrii partidelor să facă ce știu ei mai bine. Un răspuns, într-un fel, la rolul de suprapremier pe care îl profilează președintele Dan.
Paradoxul perioadei este că, de fapt, nimeni (cu excepția UDMR, probabil) nu este într-o poziție cu adevărat confortabilă, iar lupta pentru împărțirea puterii va fi foarte complicată.
Președintele Dan dorește, înțelegem, un acord de guvernare detaliat, care să lase cât mai puțin spațiu de controversă, pe model german. De aceea și avansează un termen atât de lung pentru constituirea Executivului.
E foarte bine ca model, însă nu îmi amintesc când o semnătură a împiedicat în România vreo trădare, vreo sucire. Ca să guvernezi nemțește, ai nevoie de clasa politică din Germania.