Istoria spune că, timp de peste două secole, cel mai bun și consecvent prieten al Statelor Unite ale Americii a fost Europa. Și viceversa.
Poate că nu știe multă lume, dar istoria amintește despre o apropiere amicală transatlantică încă din secolul al XVIII-lea. Atunci, la 6 februarie 1778, Franța și SUA au semnat un tratat franco-american de bună prietenie și colaborare.
Era mai mult decât un legământ între două țări. Sub un anumit aspect, tratatul ilustra viziunea a două continente: tânărul stat SUA se afirma deja ca un stindard al Americii de Nord, iar bătrâna Franță ajunsese de mult o pepinieră europeană a culturii.
Memorialiștii vorbesc și azi despre acest document ca despre un important succes pentru tânăra democrație americană, personal pentru Benjamin Franklin, dar și pentru Franța – inițial a Bourbonilor, ulterior a revoluționarilor din 1789.
A trecut timpul și, în anul 1803, tot Franța, condusă de Napoleon Bonaparte, se oferă să vândă Statelor Unite ale Americii un imens teritoriu, pe care-l deținea: colonia Louisiana, cica 2.100.000 kmp, de vreo nouă ori cât suprafața țării noastre.
Astfel, statul nord-american se alege cu o uriașă suprafață suplimentară. Prețul tranzacției pare derizoriu: 7 cenți per hectar, respectiv 7 dolari per kilometrul pătrat de țară.
Impresionat, memorialistul Stefan Zwig comenta astfel momentul istoric: „N-a fost o simplă afacere. A fost un adevărat cadou din partea lui Napoleon pentru președintele Thomas Jefferson”.
Dar nici Napoleon, nici memorialiștii n-au îndrăznit să afirme vreodată că Franța ar fi jecmănit țara americană cu acest prilej.
Astăzi, respectivul teritoriu-cadou reprezintă aproape o treime din suprafața actuală a Statelor Unite ale Americii, pe întinderea cărora sunt amplasate, integral sau parțial, multe din entitățile sale: Arkansas, Missouri, Iowa, Oklahoma, Kansas, Nebraska, Minnesota , Dakota de Nord, Dakota de Sud, New Mexico, Texas, Montana, Wyoming, Colorado și evident statul Louisiana. Super!
Cadou, dar afacerea a fost, fără îndoială, reciproc avantajoasă: SUA s-au ales cu un teritoriu cât aproape jumătate din țara de atunci, iar Franța a încasat o sumă care, deși modică, i-a prins bine, pentru ca Bonaparte să-și plătească toate datoriile urgente.
Și iarăși, trece timpul, și ajungem la data de 4 iulie 1884, ziua națională a SUA din acel an, când Franța dăruia simbolic Statelor Unite ale Americii, în semn de omagiu pentru un secol încheiat de prietenie bună și nezdruncinată, un memorabil cadou: Statuia Libertății.
Inaugurarea oficială a avut loc la 28 octombrie 1886, în prezența președintelui american Grover Cleveland, care a mulțumit guvenului francez pentru gestul său, semn al neclintitei prietenii franco-americane, veche atunci de peste un veac.
Monumentul a fost conceput și construit de către artiști și specialiști francezi, în ateliere franceze, cu mijloace, cu fonduri franceze și cu aportul nemijlocit al inginerului german Gustav Eiffel, care a proiectat și realizat structura metalică a colosului.
Astăzi, Statuia libertății constituie cel mai popular simbol al libertății și democrației, nu numai pentru America, ci și pentru alte zări, inclusiv cele unde libertatea și democrația sunt doar deziderate.
Dar să parcurgem timpul în continuare. Ajungem deodată la un moment sinistru pentru Europa, dar și pentru omenire: Primul Război Mondial (1914-1918). Europenii l-au declanșat între ei: Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia) au atacat Puterile Antantei (Franța, Regatul Unit, Rusia, Italia).
Ostilitățile s-au extins rapid și în afara Europei: în Orientul Mijlociu, Africa, Asia. Au căzut în lupte peste 9 milioane de soldați. Alte 23 de milioane de luptători au fost răniți. Milioane de civili au căzut, de asemenea, victime ale confruntărilor militare.
Într-o primă etapă, Forțele Răului, respectiv Puterile Centrale, care declanșaseră agresiunea, câștigau teren cam peste tot. Este destul să amintesc că întreg sudul României era cucerit, Guvernul, Parlamentul și Casa Regală s-au mutat la Iași, iar țara noastră ajunsese redusă la un spațiu minuscul, cuprins între Prut, Carpați, Milcov și undeva mai la sud de Suceava: opt județe actuale.
Europa părea îngenunchiată. Se întrezărea colapsul Rusiei, care s-a și produs când noua conducere bolșevică a trădat Alianța, încheind separat pace cu inamicul, la Brest- Litovsk. Presimțind situația gravă din Europa, Congresul SUA a declarat război Germaniei, la 6 aprilie 1917. Din acel moment, America se considera „putere asociată Atlantei europene”.
America s-a comportat așa cum te comporți atunci când cel mai bun prieten se află în pericol.
Pentru război, era un moment de cotitură. De peste ocean, au început să sosească armament, mijloace de luptă navale și terestre, plus contingente de ostași, bine instruiți, odihniți și gata de atac. Europa, trădată de aliatul din est, câștiga deodată un aliat nou și puternic: America.
Roata războiului s-a întors. Puterile Centrale pierdeau, bucată cu bucată, terenurile cucerite în prima fază, iar la data de 11 noiembrie 1918, semnau capitularea, nu într-un palat, un castel de renume sau într-o impunătoare cancelarie, ci într-un biet vagon de calea ferată, aflat în micuța gară Compiègne (Franța) și ajuns celebru între timp.
Acolo, în vagonul de călători tras pe linie moartă, s-a marcat oficial sfârșitul Primului Război Mondial.
Abia au mai trecut două decenii, când tot Europa declanșa cel de al Doilea Război Mondial. La 1 septembrie 1939, Germania lui Hitler ataca Polonia, ale cărei frontiere fuseseră garantate de Franța și Anglia.
În replică, cele două puteri din Occident declară război Germaniei la 3 septembrie 1939. Dar nu o atacă. Urmează o perioadă de oarecare liniște, când beligeranții se află în stare de război declarat (numită de istorici „războiul ciudat”), dar nu se atacă unii pe alții. Se pândesc doar, ca în jocul cu șoarecele și pisica.
Abia în 1940, Germania va ataca dur. Va ocupa Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Luxemburg și cea mai mare parte a Franței, inclusiv capitala Paris. Iar în iunie 1941, își va ataca și fosta sa aliată, URSS.
Într-un an și ceva, Germania ocupă o bună parte a teritoriului european al acestei țări, ajungând până în Caucaz și până la țărmul vestic al fluviului Volga, după ce, în iarna anterioară, ajunsese la câțiva kilometri de Moscova.
Solidare cu Europa, SUA declară război Germaniei și Japoniei încă din decembrie 1941, dar intervin activ pe bătrânul continent abia în anii următori, când armatele lui Hitler ocupaseră o bună parte din teritoriul european al URSS, mărșăluiau prin Caucaz și atinseseră chiar țărmul drept al fluviului Volga.
Aparent, Europa părea pierdută, dacă nu interveneau ajutoarele substanțiale trimise din SUA și Marea Britanie, în transporturi ce păreau de domeniul SF: ferit de submarinele germane, traseul lor trecea peste Oceanul Înghețat de Nord, ca să ajungă în porturile sovietice Murmansk și Arhangelsk.
Cu armament occidental și cu propria carne de tun, URSS scria la Stalingrad o nouă pagină a războiului.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, 78 de asemenea convoaie încărcate cu armament au pornit din SUA și din Anglia, iar marea majoritate au ajuns cu bine la destinație.
Wikipedia consemnează că circa 1.400 de nave comerciale au livrat atunci Uniunii Sovietice armament anglo-american și alte provizii esențiale Uniunii Sovietice. Era poate cea mai îndrăzneață misiune de transport din toate timpurile și se baza doar pe secretul strict al operațiunii, plus obișnuitele escorte de nave ale Marinei Regale Britanice, Marinei Canadei și Marinei SUA.
America și Marea Britanie ajutau Europa să iasă din cel mai greu impas în care intrase de-a lungul istoriei sale. Dar momentul culminant și cel mai spectaculos al acestui ajutor l-a constituit cel din primăvara 1944, când forțe navale ale acestor aliați debarcau pe coastele franceze ale Normandiei, marcând o ultimă etapă de proporții a celui de Al Doilea Război Mondial.
Ajutați de armamentul american, rușii au izbutit două mari succese: bătălia de la Stalingrad și cea de la Kursk. În această ultimă fază a războiului, Germania era strânsă ca într-un clește între puhoiul rusesc dinspre est și forțele Aliaților dinspre vest.
În final, Europa a fost salvată. Principalii vinovați pentru dezastrul provocat au fost judecați și condamnați într-un proces răsunător la Nürnberg. În Europa s-a instaurat pacea, dar infrastructura continentului, orașele, șoselele, căile ferate, industria, totul era un maldăr mare de ruine. Va fi oare cineva în stare să refacă tot ce s-a distrus?
O minte genială din America a reușit să sugereze soluția capabilă să refacă Europa, așa cum a fost ea și chiar mai bine: economistul american George Marshall, la acea dată secretar de stat al SUA.
Pe scurt, Planul Marshall se baza pe importante credite financiare oferite europenilor de către autoritățile americane, pentru a reface economiile distruse de război.
Afacerea se arăta reciproc avantajoasă: Europa se reclădea din nou, iar finanțiștii americani primeau dobândă (pe lângă restituirea creditului) din partea beneficirilor europeni. În următoarele decenii, Europa reclădită cu credite de peste ocean a ajuns pricipalul partener de afaceri al Americii.
Mă întreb retoric și invit pe oricine să se întrebe cu cugetul curat: este asta jecmăneală sau este un sistem de afaceri reciproc avantajoase, încheiat între două entități prietene?
Când îi „jecmăneau”, oare, europenii pe americani, așa cum afirmă astăzi unii contemporani?
- Când încheiau tratatul de bună prietenie și colaborare din 1776?
- Când le vindeau o țară – Louisiana – la prețul derizoriu de 7 cenți per hectar?
- Când le ofereau cu titlu gratuit Statuia Libertății – unul din cele mai cunoscute simboluri ale contemporaneității?
- Când luptau „cot la cot” contra dușmanilor comuni și îi învingeau în Primul sau în Al Doilea Război Mondial?
- Când americanii găsiseră excelenta soluție pentru refacerea Europei după ultimul Război Mondial: „Planul Marshall” oferind un credit în condiții reciproc avantajoase?
Nu pot gândi la prosperitatea Americii fără să mă refer și la europeanul Albert Einstein, naturalizat american, sau la cei 162 de americani laureați cu premiul Nobel, dintre care 22 (14%) erau americani de origine europeană, conform unei evidențe publicate de Wikipedia.
S-au numărat printre aceștia personalități de origină germană, maghiară, olandeză, rusă, italiană, austriacă, britanică, lituaniană, poloneză, română.
Niciodată, nimeni din Europa nu s-a plâns că America ar fi jecmănit-o de materia ei cenușie.