Papa Francisc a murit transmițând lumii ultimele mesaje despre ceea ce ar putea fi această lume. A murit așa cum a trăit.
Papa nu a fost un om perfect și nici nu a pretins așa ceva. Biografia sa are și umbre, pontificatul său a conținut și declarații controversate, mai ales după izbucnirea fazei acute a războiului din Ucraina.
A fost acuzat de o atitudine prea conciliantă față de Rusia. A fost considerat prea progresist, prea conciliant cu minoritățile sexuale. Prea binevoitor cu migranții care au creat atâta enervare în Europa. Prea puțin conservator și contondent, prea preocupat de săraci și defavorizați și prea puțin de doctrină și filosofie.
Dar rolul său nu era să judece, ci să unească și să le acorde tuturor înțelegere și, mai ales, bunătate. E greu de găsit un cuvânt care să se asocieze mai firesc, mai natural cu papa Francisc decât bunătatea.
Bunătatea și iubirea sa au răspândit în lume imaginea unui Dumnezeu bun și cald, iertător, nu unul răzbunător, intransigent și inchizitor cum prea adesea se întâmplă.
Papa Francisc a murit nu numai în cea mai mare sărbătoare creștină, ci atunci când această sărbătoare a fost în același timp pentru întreaga creștinătate, unul dintre obiectivele sale încă neatinse definitiv din cauza unor orgolii meschine.
A murit după ce a reușit, cu evidentă greutate, să se mai întâlnească o dată cu credincioșii și să le adreseze ultimele cuvinte, înțelegem acum, de rămas bun. A fost până în ultima clipă în mijlocul oamenilor, pentru oameni, indiferent de efort și suferință. Toate acestea devin, după cum spune părintele Francisc Doboș, profeție, pentru oamenii simpli și pentru liderii lor.
În ultima zi, când, în mod, evident era departe de cea mai bună formă a sa, a acceptat întâlnirea cu reprezentantul unui regim în cea mai deplină antiteză cu principiile și lucrarea papei Francisc. Știind de buna seamă că liderul acestui regim politic, Donald Trump, urzea planuri pentru succesiunea sa și răsturnarea muncii sale încă din perioada îndelungatei sale spitalizări din iarnă.
Cu siguranță nimic din ceea ce este, spune și respiră JD Vance și pe persoană fizică, și ca reprezentat al lui Donald Trump, nu rezonează cu papa Francisc, iar starea sa de sănătate îi dădea un motiv mai mult decât credibil și legitim să refuze întâlnirea.
A acceptat-o, cel mai probabil într-un ultim efort, o ultimă sforțare, de a împiedica ceva din răul pe care l-a declanșat Donald Trump nu numai în America, ci și în lume. Avea șanse minime de reușită, dar nu era în firea papei să refuze o șansă.
Dacă ar avea un dram de minte și un dram de suflet, Trump - Vance ar trebui să mediteze la uriașa ocazie pe care le-a dat-o papa cu, la propriu, ultimele sale suflări. Mă tem însă că neavând nici una, nici alta, grija lor este acum să înșface și tronul de la Vatican, pentru a face din el o anexă a trumpismului scelerat.
Și de aici începe lupta viitorului. Lupta pentru păstrarea moștenirii Papei.
O moștenire de bunătate, deschidere, înțelegere, acceptare, dar și asumare. Lupta pentru ca toate schimbările făcute de papă, nu progresiste, ci întru iubire și bunătate, toate ferestrele deschise de el, toate punțile întinse de el, toată lucrarea sa să nu fie risipite, ci consolidate și continuate.
Pentru a înțelege ceea ce spunea și făcea papa Francisc nu e nevoie să fii creștin practicant, să mergi periodic la biserică și să te închini. Sufletul oricărui om bun înțelege și rezonează.
De aceea, moștenirea papei Francisc nu depinde doar de succesorul de la Vatican sau de Biserica Catolică. Depinde de fiecare dintre noi. Papa s-a dăruit întregii lumi, fiecărui om care a întors privirea către el. Fiecare om îi poate fi moștenitor.