Alegerea “celui mai puternic om al lumii” e în toi și suntem martorii unor revărsări impresionante de resurse: politice, financiare, umane și mediatice. Asistăm la un spectacol poate mai aprig ca niciodată, cu miza importantă de “a conduce lumea”. Numai că în lumea de care vorbim apele sunt separate în ceea ce privește puterea politică, motorul economic și dezvoltarea socială. Păstrând proporțiile, am putea învăța și noi ce este esențial pentru o dezvoltare consolidată; o națiune, oricâtă ardoare și zbucium politic ar parcurge, trebuie să se îngrijească să aibă o economie puternică, profesioniști bine pregătiți, educație și cercetare de elită.
Înainte de a dezvolta subiectul, vă mărturisesc că, de curând, am fost surprins să mi se reproșeze în mediul academic românesc, faptul că îmi scriu lucrările științifice în engleză. Suntem în 2020, ne pregătim de al treilea ciclu de integrare în Uniunea Europeană, vorbim despre axele NATO, poziția geostrategică, specializarea inteligentă, iar într-un climat universitar economic ultraspecializat sunt atenționat că totuși, “trăim în România”.
Așa că, titlul acestui articol a fost inspirat de această istorioară recentă, în fond fiind vorba de managementul vizionar al unor strategi planetari din business, cum ar fi: Elon Musk, Bill Gates sau Steve Jobs.
Poate că e bine de știut, America, în afară de arzătoarele subiecte Trump, Kardashian și Hollywood, reprezintă motorul cercetării la nivel mondial. Nicăieri în lume, deși competiția e puternică, cercetarea-inovarea-dezvoltarea (CDI) nu și-au găsit o mai eficientă exprimare în lumea reală, așa cum este cazul în Statele Unite.
Mereu vin din urmă Tigri Asiatici, Cocori Japonezi, Acvile Germane, Dragoni Chinezi, Cocoși Francezi și mulți alții cu rezultate notabile, dar performanțele Vulturului American rămân în fruntea clasamentului. Simplist, chestiunea capătă iz de grădină zoologică, și poate că nu suntem departe de noțiunea de junglă, dar toate noile descoperiri, toate succesele în materie de CDI, toate performanțele de business, se raportează la modelul american.
E un drum lung, început de vizionari precum Edison, cel știut ca inventator de talie mondială la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar în fond un antreprenor în inovație și inventică, priceput în a selecta “creiere”, a le crea un mediu propice afirmării și dezvoltării și a le pune la treabă. Pe la “hubul” lui Edison au trecut și nume sonore, precum Tesla și Ford, ulterior aceștia ridicându-se în conștiința publică prin spiritul inovativ și o contribuție fundamentală la dezvoltarea economică mondială.
Școlile antreprenoriale din America au fost dublate în lumea teoretică de așa-zișii guru ai managementului precum: Taylor, Deming, Drucker, Maslow, Porter și mulți alții. Iar ca cercul să fie complet, fundamentul antreprenoriatului și managementului a fost asigurat de o gândire economică de excepție, reprezentată de Keynes, Solow, Lucas, Friedman, Stiglitz, Krugman, Romer și mulți alți laureați ai Premiului Nobel pentru economie.
Asta dă putere unei națiuni în epoca modernă: fabrica, școala, cercetarea și antreprenoriatul. Așa au câștigat americanii războaiele economice și încă își păstrează poziția de lider la nivel mondial, într-o lume care s-a săltat în domeniul economic prin contribuția, mai mare sau mai mică, a americanilor. Competiția nu te descurajează, ci te face să fii din ce în ce mai bun!
În UE, se alocă fonduri uriașe (sute de miliarde de Euro) și se fac strategii și programe dedicate, pentru a reduce decalajul la nivel CDI între Europa și America. Rezultatele sunt notabile, dar va mai trece o bună bucată de vreme până când se va vedea și o răsturnare de forțe.
Dar, întrebarea logică este: de ce se întâmpla acest lucru? Pot fi multe explicații, mai directe sau mai întortocheate, dar ca specialist care a lucrat în mediile universitare și de cercetare din SUA, Japonia, Coreea de Sud, Belgia, Italia etc, pot spune cu mâna pe inimă că nu strategiile, alocările bugetare, programele și proiectele au creat această prăpastie, ci oamenii, mentalitatea, climatul.
Genul de vizionari ca Musk, Gates, Jobs și mulți alții (Bezos, Zuckerberg, Cook etc) nu sunt specialiști în mașini, computere, telefoane și ce mai vreți; ei sunt manageri ai inovării, ai creativității și spiritului antreprenorial. Pentru ei barierele nu sunt spațiu, buget sau politică, ei joacă în arena mentalităților, a viziunilor și a performanței.
Observăm cum, într-o lume în criză, tot mapamondul stă cu sufletul la gură, ochii beliți și buzunarele doldora, așteptând minunea: producerea vaccinului antipandemic de către Astra Zenneca, Johnson & Johnson sau Pfizer, companii din SUA, iar până atunci cumpără de zor Remdesivir, care ghici ce, e produs tot de yankei.
Poate sunteți familiarizați deja, dar în vremea pandemiei, companiile mari, inovatoare și cu performanțe consacrate în domeniile de activitate în care acționează, aproape că și-au dublat veniturile, iar capitalizarea unor coloși ai inovației precum Tesla, Microsoft, Google a atins mii de miliarde, campion fiind Apple, care a trecut de 2.000 de miliarde de dolari. Ca să înțelegem formatul, toată România are un PIB în 2019 de 223 miliarde de euro la preţuri curente.
România e undeva în afara jocului, suntem ca o frunză veștedă în bataia vântului și asta nu pentru că nu am putea ciocăni la ușa excelenței în CDI, dar politicul a apăsat atât de tare pe grumazul educației și cercetării, încât nu se întrevede nicio luminiță, ci doar foarte multă Anisie. Ce să faci cu o alocare bugetară pentru cercetare de 0,5% din PIB, din care se mai și ia la rectificări, rămânând real un 0,19%? Ce să faci cu strategii de competitivitate în care pielăria și lohnul sunt domenii prioritare? Ce să faci cu inflamarea mediului de business că HORECA e lovită de faliment și multe alte abordări care mută accentul de la cercetare și inovare la ospătăreală și croitorie?
În România, în continuare, când ne referim la resursa umană, avem o abordare stahanovistă de tipul forță de muncă, pe când afară se vorbește deja de capital uman, capital intelectual etc. Noi când vorbim de productivitate, vorbim strict de productivitatea muncii, cumva calculată astfel: din valoarea lenjeriilor cusute la mașină, se scad curentul electric, salariul muncitoarei și taxele, iar ce rămâne, dacă rămâne, reprezintă eficiență. Afară se vorbește de productivitatea proceselor, de productivitatea totală a factorilor, de productivitatea ITC etc.
Aici e problema, cum ne raportăm la o eventuală ieșire din marasm? Noi nu avem în România o structură instituțională care să se ocupe de productivitate și competitivitate, nu mai vorbesc de o politică transsectorială armonizată care să dea tonul unei dezvoltări pe termen lung.
Da, știu, vorbesc pe nas cum ar zice cei din lumea lui Orban, Dancă sau Turcan, ca să nu mai amintesc de Dăncilă, Greblă, Stănescu, adică exact acei oameni care țin lucrurile în epoca de piatră, iar instituțiile pe care le conduc sau le-au condus le folosesc să mai adauge un primar, un parlamentar – fie ei și fugiți de la adversari, un procent, un președinte de consiliu județean.
Au trecut localele și ne aflăm în debutul parlamentarelor; nu aud pe nimeni să vorbească de industrializare, strategia de productivitate și competitivitate. Toată lumea vorbește pe placul votanților mulți: șosele, spitale, corupție etc. Nu spun că nu sunt importante, dar pentru numele lui Dumnezeu, e timpul să ne gândim și la motorul care alimentează toate aceste necesități! Stăm mereu cu mâna întinsă după un medicament, vaccin, un metru pătrat de asfalt, un pat de spital, un punct de pensie mai dolofan sau un litru de apă caldă la robinet.
Cunosc foarte bine peisajul CDI din România, aparatul administrativ guvernamental și modul de organizare a instituțiilor, și vă spun cu mare regret că, în formatul actual de abordare, circumscris celor din ultimii 30 de ani, nu există nicio speranță că lucrurile se pot schimba. Este nevoie de o abordare diferită, de noi decidenți care să înteleagă ce înseamnă competiție pe piața internațională, ce înseamnă excelență în cercetare, state-of-the-art în industrie, ce e ăla un triunghi al cunoașterii, o economie bazată pe cunoaștere, specializare inteligentă și multe alte vise urâte ale limitărilor politicianiste doar la procentele din sondaje.
Chiar nu ne-am săturat să vedem dincolo de temele false în care ne țin cristoii, cristachii, dineștii și alți savanți la fel de limbuți, cacofonici și peltici ai dialogurilor de seară și ai propriilor interese? România are potențial, numai că trebuie pus în valoare, iar asta nu se poate face decât prin viziune, strategie, curaj și mult, mult efort, mai ales din cel inteligent.
Hai să ieșim din mentalitatea de “cum să peticim sărăcia” și să trecem în cea de ”cum să consolidăm bogăția”! Să începem acest drum încă de la alegerile din 6 decembrie și să cerem noilor veniți să facă România bogată!