Dincolo de responsabilitățile individuale și colective în cazul punctual “Bulai” de la SNSPA, îndelung discutate și, cel puțin în parte, indubitabile, o întrebare fundamentală rămâne și în răspunsurile la ea stă mai mult decât un scandal care, la un moment dat, va fi abandonat. Stă vindecarea.
De ce atâta vreme niciuna dintre victimele prădătorului sexual, unele având dovezi clare, după cum arată investigația Snoop.ro, nu au vorbit? Pentru că nu avut încredere în conducerea facultății și a SNSPA, convinse de fraternitatea masculină de acolo. E un răspuns credibil. Alfred Bulai părea atât de sigur pe el încât și-a descris ceea ce acum se profilează că fapte într-o carte.
Dar faptele, fiind vorba, după cum vedem, de suspiciuni penale, puteau fi sesizate și altor instituții: parchet, minister, presă. Și totuși, abia acum, după ani de zile, cel puțin 10 și-au găsit puterea să vorbească.
Femeia e de vină
Pentru că, asemeni multor altor victime ale infracțiunilor sexuale, știau că împotriva lor nu este doar o frăție sau alta, o solidaritate sau alta, ci o mentalitate larg răspândită în care femeia este vinovată întotdeauna. Așa au învățat multe dintre ele inclusiv din Biblie. Dacă nu era femeia, fericitul cuplu primordial ar fi eternizat liniștit în Eden.
Așa au văzut acasă, unde mame supuse și dependente au fost mereu la dispoziția bărbaților, adesea agresivi, fără a considera că este anormal, ci o condiție fireasca a femeii. Violul între soți este doar o ciudățenie din cărțile de drept penal.
De mici au auzit că femeia e curvă, că și atunci când e violată o fi făcut ea ceva de l-o fi provocat pe bietul bărbat, cu fusta ei prea scurtă, cu capul descoperit, un buzele prea roșii sau decolteul prea adânc. Musai femeia e de vină. Și Ceaușescu ar fi fost băiat bun, dacă nu era nevasta. Ea, femeia, e capul răutăților.
Când mama Luizei Melencu, prima victimă a lui Dincă la Caracal, s-a dus să reclame la poliție dispariția fetei, prima replică a bărbatului purtător de chipiu fost că fata o fi fugit cu vreun flăcău.
Pentru mulți doar violul, și el doar comis cu violență extremă, simplul refuz nu are valoare, reprezintă, eventual, o fapta rea. În rest: „dar ce i-a făcut până la urma?”, „ce e frumos îi place și lui Dumnezeu”, „ar trebui să fie mândră că o apreciază” etc. Femeia tratată ca obiect sexual ar trebui, nu-i așa, să se simtă flatată de atenție.
Dacă se duceau ele să-l reclame pe dom’ profesor, o figură publică cu autoritate, mai ales cele care nu aveau probe, cine să le fi luat în seamă, cine să le fi crezut? Și ce consecințe ar fi îndurat? Cât de mult ar fi amplificat umilința?
Aceasta este principala problemă care trebuie remediată. Și acesta ar trebui să fie principalul obiectiv al feminismului. Nu cotele de gen, insultătoare din punctul meu de vedere, nu lozincile, ci schimbarea profundă de mentalitate în privința femeii, ca om în primul rând.
Să nu ne iluzionăm că prădătorii sexuali sunt doar prin universități sau în mediul artistic, unde au mai izbucnit scandaluri. Acela e doar mediul unde inhibițiile victimelor au mai fost totuși depășite. Fenomenul este extins în societatea sexistă și misogină în care bărbatul este învățat și se simte îndrituit să folosească orice argument de putere în fața femeii.
De cine este învățat?
E un elefant în odaie – misoginismul sau măcar complicitatea femeilor. Prădătorii sexuali, misoginii, sexiștii, nerușinații, odioșii aceștia au fost crescuți de o mamă. Felul în care ei se comportă cu femeile reflectă profund educația primită, explicit sau prin exemplu, de la prima femeie din viața lor, cea dintâi responsabilă să îi învețe cum trebuie tratată o femeie.
Prințișori răsfățați și/sau martorii submisiunii mamelor, ai umilirii asumate a mamelor devin monștrii de mai târziu.
Dacă va fi până la urmă adoptată, modificarea legislativă care ar face mai ușor pentru victime să reclame abuzul ar putea să ajute. Dar fără o schimbare profundă încă din educația timpurie, fenomenul va rămâne extins, cu o imensă cifră neagră a faptelor nerostite.