Privatizările frauduloase ale stațiunilor turistice s-au ținut lanț, iar cireașa de pe tort au fost stațiunile balneoclimaterice. În puține cazuri de rapt ciocoii tranziției au ajuns într-o sală de judecată.
Epopeea falimentului turismului în România postdecembristă a început sub mandatul căpitanului Mihai Lupoi, membru CFSN, care a primit o sinecură pentru „merite deosebite în revoluția din decembrie 1989“. Ce aveau de-a face pasul de defilare și poziția de drepți cu turismul numai Ion Iliescu și Petre Roman trebuie să fi știut.
Au urmat la cârma Ministerului Turismului Constantin Fota și Dan Matei Agathon, în mandatele cărora au fost vândute pe nimic cele mai multe hoteluri de pe litoralul Mării Negre și din zonele montane cele mai căutate. Nici Fota, nici Agathon nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu turismul, amândoi fiind licențiați în științe economice.
Alte nume sonore de politicieni care au manageriat turismul postdecembrist dau seamă de analfabetismul prosper care s-a instalat în unul din cele mai generoase domenii, după agricultură, prin care România și-ar fi putut tipări o bună carte de vizită pentru Europa și nu numai.
Câteva exemple de miniștri ai Turismului școliți pentru cu totul alte domenii sunt grăitoare:
- Miron Mitrea - inginer, specializarea transporturi,
- Radu Berceanu - inginer de aviație,
- Sorin Frunzăverde - inginer metalurgist,
- Eduard Hellvig, până mai ieri director al SRI, specializat în științe politice,
- Maria Grapini - inginer textilist, cu specializarea „Tehnologia Mecanică a Filării și Țeserii“,
- Daniel Cadariu - inginer, specializat în mașini termice.
Dar cel mai mare dezastru la cârma Ministerului Turismului a fost Elena Udrea, avocat, școlită la una din fabricile de diplome universitare postdecembriste, care a cheltuit milioane de euro din bugetul ministerului pentru vestita frunză ca brand de țară.
În plus, programul „Schi în România“, prin care ar fi urmat să se amenajeze 40 de pârtii de schi în diferite zone montane, a fost un faliment din fașă. Primarii au defrișat zeci de hectare de pădure în așteptarea banilor care urmau să fie primiți de la bugetul ministerului condus de eterna și fascinanta Elena Udrea, dar fondurile nu au mai ajuns niciodată în vistieria aleșilor locali pentru amenajarea pârtiilor de schi pentru care numai instalațiile costau milioane de euro.
Toți miniștrii Turismului, pe lângă cei pe care i-am pomenit, au lăsat să se scurgă sub ochii lor averea statului, potențial cea mai producătoare de profit și, în consecință, și cea mai râvnită de ciocoii postcomuniști.
Privatizările frauduloase s-au ținut lanț, iar cireașa de pe tort au fost stațiunile balneoclimaterice. În puține cazuri de rapt „investitorii“ au ajuns într-o sală de judecată. Exemplul cel mai la îndemână este privatizarea frauduloasă a stațiunii Băile Herculane și trimiterea în judecată în mai anul trecut de către procurorii DIICOT a 35 de inculpați pentru un prejudiciu de peste 25 de milioane de euro. Printre inculpați, un fost deputat, un fost procuror și alți „foști“.
Agroturismul, în locul stațiunilor care au devenit orașe
În condițiile în care stațiunile montane consacrate, în special cele de pe Valea Prahovei, au început să se citadinizeze, să se suprapopuleze cu vilele îmbogățiților tranziției, dezvoltarea turismului rural a fost consecința firească a nevoii de liniște, de peisaj integru, de desant în viscerele tradiției.
Datorită bunăstării oamenilor, spiritului întreprinzător și libertății de care s-au bucurat întrucât zona nu a fost niciodată colectivizată, culoarul Rucăr-Bran este cel mai cunoscut și cel mai prosper lanț agroturistic din țară.
Rucăr, Podul Dâmboviței, Dâmbovicioara, Ciocanu, Fundata, Șirnea, Moeciu, Peștera, Bran, toate aceste localități rurale au trăit altfel comunismul.
Mi-a povestit tata cum satrapii lui Gheorghiu-Dej au încercat să colectivizeze satul Ciocanu în anii ᾿50. Le-au luat oamenilor pământul și au plantat cartofi pe zeci de hectare. Zona a fost și e și acum plină cu porci mistreți. Ce făceau sătenii? Se adunau noaptea cu târnăcoape și lopeți și făceau vraiște tarlalele cu cartofi în care rugii erau abia înfloriți.
„Au râmat porcii mistreți toate câmpurile, tovarășe“, spuneau oamenii celor care veneau de la „județeana de partid“. Nu a fost luat niciunul pentru sabotaj, oamenii erau uniți, dădea fiecare seamă unul de celălalt. Aici e sâmburele întreprinzătorilor de azi din zona Rucăr-Bran. Și, desigur, din atâtea alte zone care nu au putut fi colectivizate.
De la Galați la poalele Pietrei Craiului
Pensiunea Serafin din vârful satului Ciocanu e renumită nu doar pentru deschiderea celestă către Munții Bucegi, Piatra Craiului și Masivul Iezer-Păpușa, ci și pentru bucătăria tradițională, buna-creștere a personalului, condițiile de cazare și ospitalitatea patroanei.
De curând, patroana a deschis și un magazin de unde sătenii pot să cumpere și „pe datorie“. Vânzătoarea notează într-un caiet costul alimentelor sau al produselor de uz casnic, iar când omul face rost de bani, merge și achită. Totul se bazează pe încredere.
Serafinceanu Steluța e de loc din Galați. În urmă cu 16 ani, a venit împreună cu familia la Dâmbovicioara, unde a găsit foarte greu un loc de cazare. Într-o dimineață a văzut drumul pietruit, plin de hârtoape, care ducea în satul Ciocanu, situat la o altitudine cu 400 de metri mai sus de comună.
„Eram cu familia, am zis hai să urcăm și noi pe drumul ăsta, să vedem unde ne duce. Și când am ajuns aici sus, era o liniște că numai greierii se auzeau și clopotele vacilor. Am văzut că era teren de vânzare și am zis ce-ar fi să ne facem noi aici o căsuță a noastră, că noi veneam în fiecare weekend la schiat la Poiana Brașov“.
„De la Galați la Brașov?“ „Da, de la Galați la Brașov. Și uite-așa, ne-am făcut mai întâi o căsuță, apoi o pensiune mică și cu timpul a ieșit ce vedeți acum. În Galați am vândut tot ce aveam și ne-am mutat aici, fie vară fie iarnă. Avem tabere de copii, grupuri de sportivi, de yoghini, sărbători de naștere, Crăciun, Paște, de toate“.
Am întrebat-o pe Steluța Serafinceanu dacă colaborează cu agenții de turism.
„Colaborăm cu o agenție care ne trimite francezi, germani, englezi, dar să vedeți că ei nu vin până aici cu mașina, trimit bagajele cu taxiurile și ei vin pe jos de la Măgura până aici. Sunt doamne la 70 de ani care merg atâția kilometri pe jos și te minunezi când le vezi, nu le dai anii ăștia“.
„Nu v-ați gândit să puneți pe picioare o microfermă alături de pensiune, ați putea accesa fonduri europene. Pentru turiști, mai ales pentru turiștii străini, ar fi un plus de interes, de atracție, i-ar putea mobiliza către tradițiile noastre, ar putea fi, de exemplu, chemați la „pomana porcului“ de Ignat, să guste șoriciul și toate bunătățile. Totul gratis“.
„Am avut vreo 200 de păsări, am crescut porci, dar problema e că ne trebuie oameni pentru îngrijire și nu găsești pe nimeni. Oamenilor nu le mai place munca“.
Reversul medaliei
Toate bune și frumoase, doar că decorul m-a izbit când am dat cu ochii de câteva „concepte“ de design ratate. Păcat de sufletul lemnului de brad care a fost supus supliciului lacului sclipitor, așa cum se vede în imaginea care încadrează ușa de la intrarea în pensiune. Nu aș fi insistat asupra acestui „amănunt“, dacă imperiul kitschului nu ar fi pus stăpânire agresiv pe satele românești, poate mai puțin pe cele din Transilvania și Bucovina.
Apoi, mai e un „amănunt“ esențial. Românii nu au cultura designului, nici cei din centrele urbane, nici sătenii din zonele rurale. Arhitectura satelor ținea de simțul ancestral al țăranului nepervertit la modernitatea termopanelor și a lustrelor cu zeci de zornăieli din sticlă colorată aduse în anii ᾿90 din Turcia.
Românul este „știe tot“ despre cum trebuie să arate locuința în care citește ziarul - retractez, în care intră pe Facebook -, în care se uită la televizor, în care își primește prietenii, în care mănâncă, în care doarme, în care bărbatul își iubește nevasta.
Sigur, cu excepțiile de rigoare, care însă nu fac regula. Arta de a locui e pe cale de dispariție și în lumea rurală. Cu greu mai găsești un covor țesut, la care bunicile dispărute demult au lucrat săptămâni întregi, pe care l-am cumpărat cu prețul unui cartuș de țigări.
O bună parte a turismului rural suferă de aceeași boală ca și litoralul Mării Negre, stațiunile alpine, cum ar fi Sinaia, Predeal, Semenic, ori stațiunile balneoclimaterice, foarte căutate mai ales de turiștii străini: încearcă să călărească doi cai deodată. Să scoată profit cu investiții minime și să mulțumească și clienții care să mai vină și a doua oară și a treia oară, și tot așa.
Păi, nu se poate, și mă refer aici la tot arealul locurilor de vacanță. De la an la an, tot mai mulți români caută Grecia, Turcia, Bulgaria, ca să nu mai vorbim de perle ale turismului precum fascinanta Veneție.
Închei cu o imagine care mi-a îngrășat sufletul, cum se spune. Aproape de pensiunea Serafin am dat de o casă de o frumusețe rară, nu-i pot spune vilă, o combinație insolită între penelul tradițional și tușa suplă a modernității neîntinate. După mine, această casă din tencuială luată la mână și acoperită cu șiță e modelul filosofiei locuirii. Explicit, proprietarii nu sunt locatari, ca mulți dintre noi, ci locuitori ai propriului așezământ.
