Vandalismul din SUA? De la Londra sau Stuttgart? O revoluție contra civilizației se manifestă în demolarea de statui și atacurile contra Poliției, zic unii. Fleacuri, spun alții. Cine are dreptate? Și ce-i de făcut?
O bătaie cruntă au mâncat polițiștii britanici la Londra, când, în noaptea de miercuri spre joi, s-au repetat scenele din Stuttgart. Hoarde ulraviolente, participând la o adunare neautorizată și inflamate la culme de o parte din presă care demonizează polițiile, reproșându-le „rasism structural”, și-au încetat brusc „petrecerea” din Brixton.
În secunda următoare s-au năpustit cu sutele asupra polițiștilor. Au început să-i vâneze cu bâtele în mână. Le-au demolat mașinile. Înainte de a o lua la sănătoasa, polițiștii au încasat în haosul de pe străzile Londrei o ploaie de lovituri, din care unele grele, astfel încât, din zecile de răniți, unii au fost spitalizați.
Deși previzibil și alarmant, fiindcă semnalizează și confirmă un tipar de acțiune precum și globalizarea tentativelor de lichidare a polițiilor apărând statele de drept, incidentul de la Brixton va păți, probabil, ce li s-a întâmplat atâtor altora.
Va fi uitat rapid, așa cum, în măsură în care presa le-a înregistrat în loc să le ignore, cum face tot mai des, au dispărut ori vor dispărea în curând din atenția publică vandalizări, violențe, demolări "antirasiste" de statui ale personalităților istorice ale lumii libere și indexări inchizitoriale de opere de artă. Ori crime având loc în numele "antirasismului".
Dar nu e oare antirasismul o atitudine bună? Ba, categoric, este. Pe cât de abominabil e rasismul, pe atât de legitimă e lupta împotriva lui.
Proteste care au schimbat cursul istoriei
Contrafacerea prin etichete denaturând adevărul
Dar nu mai puțin oripilantă e manipularea prin antirasism și transformarea acestuia în prilej de rasism. Nu mai puțin sinistră e prefacerea în etalon etic a unor organizații violente, chipurile antirasiste și antifasciste, deturnate astfel încât să convingă cât mai mulți, cu ajutorul unei prese mancurtizate, să ia cu asalt instituțiile statului de drept.
Nu mai puțin îngrozitoare e manipularea unor generații de tineri educați în universități care au ridicat pe scut filosofi de orientare totalitară, marxistă, și au produs în serie lideri de opinie și politicieni incapabili să mai diferențieze între bine și rău, între etichete false și autentice, între rasism și antirasism, între tirania care se etichetează ca democrație și veritabila democrație liberală.
În rândul acestui tip de organizații capturate astfel, încât să deruleze activități situate în diametrală opoziție cu sensul propriei denumiri, se numără grupări ca Antifa și Black Lives Matter.
Despre ultima prea puțini și-au amintit după moartea lui George Floyd în mai 2020, că a fost dată în judecată, în 2016, din pricina uciderii unor polițiști omorâți fără vină, ca vindictă pentru oameni de culoare uciși în altercații cu poliția și folosiți insistent ca pretext pentru obsesive instigări.
BLM exclude rasist, din rândurile sale, evrei, indieni, chinezi, japonezi, pe scurt oameni care nu-s afro-americani. Dar s-a asociat antisemitului și hitleristului Louis Farrakhan, șeful unei grupări extremiste intitulate "Nation of Islam", spre a cere împreună cu ea desființarea de poliții.
Tot BLM e de părere că muzica clasică ar fi infestată de suprematism alb.
Revoluție pe bune? Sau copilării neglijabile?
Ei și? Ne interesează? Nu e o opinie marginală? Nu sunt toate acestea mizilicuri, fleacuri, prostii pasagere? Nu sunt.
Când amnezia și edulcorarea bilanțului extremist al unor grupări prostește faruri ale inteligenței globale, iar protejarea vandalilor generează cenzură ca la NYT ori incită la complicități, ca în administrațiile orașelor devastate de jaf și violențe, avem de-a face cu semne clare.
Într-un ocean de indicii, sunt semnele unei voluntare și dirijate căderi în barbarie. Sunt agresiuni asupra culturii.
La fel au fost și sunt cele asupra lui Dumnezeu, prin intermediul Bibliei și religiilor evreiască și creștină, care, aflate împreună cu etica greco-romană la temelia concepțiilor morale apusene, au redebutat în modernitate cu Nietzsche și au devenit azi monedă curentă.
Lor li se adaugă azi munți de documente ale disprețului față de om și de rescriere a istoriei. Așa sunt ofensivele stângii radicale asupra unor scriitori umaniști și antirasiști. Între ei romancieri magnifici precum Harper Lee, Harriet Beecher Stowe, Mark Twain.
Ori cele incriminând, întru justificarea eliminării din librării, biblioteci și școli a unor filosofi esențiali ai iluminismului, emancipării și eticii universale, din cauza unor pagini slabe, minate de prejudecăți.
Ce-i supără pe extremiștii de stânga la asemenea gânditori? Spiritul toleranței din opera lor. Un spirit consolidând civilizația făcând respirabil pentru orice grup etnic, religios sau rasial aerul din spațiul ei.
Sunt multe probele că nu asistăm la incidente izolate, marginale, punctuale și întâmplătoare, ci la ample tentative, doar aparent spontane, în fapt vechi și organizate, de rescriere totalitară a istoriei.
Agenda politică a vandalismelor e edificatoare. Demolatorilor de statui nu le-a cășunat nici pe Hitler, cel elogiat de Farrakhan, nici pe Mao, Stalin sau Lenin, a cărui statuie marxist-leniniștii au cumpărat-o și plantat-o, pe bani mulți, în vestul Germaniei.
De ce atunci mulți oameni cu scaun la cap rămân orbi la evidențe?
Pentru că îi plonjează în perplexitate paradoxul unei lumi tot mai tolerante, cu guvernanți tot mai manifest conștienți de nevoia reală a protejării minorităților, dar și mai îngăduitori față de vandali, o lume care, totuși, se vede acuzată tot mai virulent de un imaginar "rasism structural", imposibil de combătut altfel, chipurile, decât prin demolarea ei.
"Paradoxul purității", cum l-a denumit Peter Hughes, face ca în Vest "toleranța și intoleranța să crească simultan".
Căci, pe măsură ce se rezolvă problemele ivite din prejudecăți xenofobe sau rasiste, "se extinde noțiunea a ceea ce credem a fi prejudecăți". De aici încolo se deplasează discursul și se poate da în extremism.
Simultan, revoluțiile, indiferent dacă sunt nihiliste sau civilizatoare, se fac mereu de sus, de către elite, și nu izbucnesc niciodată în condiții de strictă impunere a legii și ordinii.
Ci profită de scânteile străzii care se aprind, cum reliefa Eric Hoffer, numai în faze de neobișnuită îngăduință. Revoluția română din decembrie 89 n-ar fi reușit niciodată să-l debarce pe Ceaușescu, dacă dictatorul și ciracii lui n-ar fi dat vădite semne de slăbiciune între 16 și 22 decembrie 89.
Ce-i de făcut? Cine să ajute?
Întrucât ne pustiește lumea o revoluție nihilistă, angrenată de reprezentanți ai elitei încercând să scape de povara, pentru mulți insuportabilă, a libertății și a frustrărilor iscate de propriile carențe și eșecuri, aliați cu gloata și cu propagandiștii antidemocrați din răsăritul globului, e greu de stabilit cum să fie opriți piromanii. Și cu ajutorul cui.
E iluzoriu să se pună speranțe în universitățile "căzute la partid", după cum descria Bellu Zilber fatala forță de atracție a ideologiei comuniste.
Căci în facultăți domnesc filosofii și profesorii ateismului modern și postmodern, de la Nietzsche la Marcuse și de la Derrida la Judith Butler. Confuzia care domnește azi în mare parte a asaltatei lumi libere e și opera lor. Și a unei prese controlate de studenții lor.
Nu mai puțin amăgitoare ar fi nădejdea pusă în fruntașii țărilor care au condus spre actualul dezastru lumea bipolară. Barack Obama și Vladimir Putin au semănat, unul prin appeasement, celălalt prin dezbinări și dezinformări, vântul a cărui furtună o culegem azi.
Ambii s-au ridicat să ia iarăși cuvântul. Îngropând cutuma neagresării președinților americani de către predecesorii lor, Obama a falsificat în scop electoral istoria contemporană, atribuind vina mai tuturor rele succesorului său Trump.
Iar Putin, țarul unui imperiu neocolonialist, a înfierat, ipocrit, rescrierea istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, uitând să menționeze că Moscova și putinismul se numără printre marii mistificatori ai conflagrației.
A uitat că efortul de război rusesc (real și uriaș) ar fi fost sortit eșecului în fața mașinăriei de război a lui Hitler, dacă Armata Roșie n-ar fi fost înarmată, îmbrăcată și încălțată de americani.
Nici dregătorii apuseni actuali nu sunt la adăpost de critici. Clasa politică și o presă cocoloșindu-i, hipsterește, pe vandali, își compensează împăciuitorismul prin maxime presiuni exercitate asupra polițiilor puse vremelnic la colț și pe fugă, în orașe parțial pustiite, ca Stuttgart, Londra sau Seattle.
Încât nu mai poate ajuta decât Creatorul. Și aderența la bun simț și adevăr factual al oamenilor de orice condiție.
Precum și capacitatea lor de a se organiza și a se apăra, inclusiv instituțional, recunoscând impostura și împăciuitorismul. Ambele trebuie boicotate și aplicată o fermitate maximă față de extremiști și vandali, scoțându-se din funcții politicienii lași, duplicitari și mincinoși.
Petre M. Iancu